De câte ori simțim că nu simțim nimic? De un infinit de ori.
Bei o cafea și nu îți priește, prietenii spun glume, dar tu nu râzi, copilul se joacă și te cheamă și pe tine, dar tu ești cu mintea în altă parte.
Ultima mi s-a întâmplat fix azi. Tati plecat de câteva zile, noi singuri. Piticania trezită la 11, deci energie până la refuz, eu fără chef de absolut nimic. Și când zic nimic, mă refer la faptul că m-aș fi scufundat într-o cadă plină cu apă ca să nu mai aud nimic. Na, se mai întâmplă.
Mami, hai să facem cuburi. Nu. Mami, hai să ne jucăm cu mașinuțele. Nu. Mami, hai să ne jucăm de-a magazinul. Nu. Până când a venit la mine, într-o ultimă încercare, cu moaca aia de cățel plouat și m-a rugat “hai, mami, să ne jucăm ceva, de-a orice, te ioooog…”. Și a apăsat un buton. Un buton important. Efectiv mi s-a făcut milă, mă vedeam pe mine în copilărie rugându-mi părinții să facă ceva CU mine și pe ei refuzându-mă. Parcă m-a durut mai tare pe mine decât pe pitic.
Și m-am ridicat de pe scaun, de care mă lipisem, m-am uitat în ochii lui blajini și albaștri, m-am lăsat în jos și i-am zis: “îmi pare rău, nu mă simt bine și nu sunt în stare să mă joc cu tine în casă; nu vrei să ieșim să ne plimbăm puțin?”. Daaaaaa, a țipat. Ne-am înfofolit, am luat trotineta și duși am fost. Toate bălțile le-a luat până la localul nostru preferat din cartier.
M-am așezat la etaj, de unde puteam să-l văd la joacă, am deschis laptopul și gata.
Ce vreau să spun: două ore nu am știut unul de celălalt, cu excepția unei pauze de băut apă.
A fost bine pentru amândoi. Și sănătos.
