Ziua 1
Când ai copil mic (iar când spun copil mic, mă refer la cel din dotare, de un an și cinci luni), nu prea mai ai timp nici să te speli pe dinți. Eu, cel puțin, încep cafeaua la 9 dimineața și o mai termin după ora 15.
De când am născut, duc lipsă de muuulte chestii pe care le făceam înainte. Să dorm la prânz (e un mit că o mamă doarme la prânz cu pruncul, vă zic sigur), să gătesc mâncăruri de pe alte continente, să mă uit la seriale și așa mai departe. Însă! (a se citi cu intonație). Cel mai mult și cel mai mult și cel mai mult duc lipsă de cărți (într-o facultate unde studiezi comunicarea și relațiile interumane, mănânci hârtie și pixuri pe pâine, ajungi să citești inclusiv ce nu îți este necesar). Nu le duc lipsa fizic, ci duc lipsa cititului lor. Tânjesc după romane de sute de pagini citite în 2-3 zile. Mi-e dor să citesc reviste de femei, enciclopedii, bancuri, cărți pentru copii.
De luni de zile îmi propun să citesc măcar câteva pagini pe seară și se întâmplă următorul lucru: aleg cartea, o pun pe noptieră, la 22-23 cad lată (valabil și pentru colegul de pat), trece seara, nu citesc nimic, după o săptămână o duc la loc. Și în felul ăsta cred că am ‘colecționat’ peste douăzeci de cărți necitite. Bine, eu tot cumpăr, în speranța că adoarme Prâslea de la 20. Nope, nicio șansă.
Am citit de curând la Raluca Bădița o postare pe Facebook, care spunea că invită 5 bloggeri să citească o carte, despre care să scrie apoi o recenzie. Cartea se numește ‘Pune ultima piesă’ și este scrisă de Monica Berceanu. Am citit (ca de obicei, căci nu m-am putut abtine) ce scrie pe coperta de la sfârșit. 99% dintre cărți au o mică descriere la final. Scrie așa: “Aș vrea să te întreb pe tine dacă ai fost vreodată să asculți bătăile inimii copilului din tine, încă nenăscut? Dacă ți-a fost vreodată frică să nu cumva să ai vreo malformație, să trebuiască să fii ucis de un bisturiu și de o mână care taie dibaci și fără teamp povestea gândurilor tale? …și dacă ți-ai personalizat sufletul într-un puzzle din care ai pierdut ultima piesă, cu cât l-ai vândut bogaților lumii? “. Ce credeți că s-a întâmplat? La 12 noaptea, după ce am trecut trei oameni prin două ore de ture prin casă, m-am băgat în pat și am deschis cartea. S-a făcut ora 2. Revin mâine, doar că era musai să scriu acum rândurile astea.
Ziua 2
Nu am revenit mâine, căci mâine a fost plin (sau plină) de copil. Plânsete, dureri de măsele și mârâieli, cum se spune în termen bebelușesc.
Dar am revenit poimâine. Căci sunt la dentist și mai am ceva de așteptat. Cartea e în brațele mele și scriu astăzi după încă doar câteva pagini citite.
Cine te-a rănit atât de tare, Monica? Cine naiba a reușit să-ți fărâmițeze sufletul pe gresie în atât de multe bucăți? L-aș călca în picioare, căci sigur tu vorbești despre un om căruia nu i-a păsat de fericirea ta.
Uneori diger atât de greu ce scrii, încât uite cât de încet citesc. Simt nevoia să povestesc aici după doar două pagini. Mă uit la carte și nu prea îndrăznesc să mai citesc azi. Mi-e frică de ce naiba voi mai găsi acolo. Dar nu mă pot abține. Nu te-am cunoscut personal până în momentul ăsta, și, cu toate astea, am senzația că vreau să intru în sufletul tău și să fac puțină curățenie pe acolo. Dac-oi putea. Dac-o putea cineva vreodată.
În ce m-oi fi băgat și unde m-o fi mâncat de am acceptat să-ți citesc cartea, nu știu. Mă întorc să mai citesc câteva rânduri.
Ziua 3
Fiecare propoziție din această carte poartă în spatele ei o poveste. Fiecare cuvânt în parte își are înțelesul lui. Această carte poate fi citită de absolut toți criticii existenți în această lume imensă, însă niciunul, niciodată, nu va putea să o descifreze. Nimeni nu va putea vreodată să găsească cifrul. Monica este singura care are cheia traducerii acestor dureri.
La fiecare durere citită, mă vedeam pe mine în momentele în care scriam în jurnal ‘ce ușor e să arunci cu cărămizi și cuvinte grele, fără să-ți vezi propriile defecte înainte de toate’. Cine, oare, pe lumea asta va ști vreodată FIX LA CE PERSOANĂ MĂ REFEREAM EU? Ei bine, așa și cu Monica.
Ziua 4
Îmi pare rău că te-am cunoscut. Regret că ți-am întâlnit privirea și că a trebuit să fiu nerăbdătoare, ca de obicei.
Nu trebuia să ne cunoaștem atunci, în ziua aia. Dacă aș mai fi avut rabdare o zi! Una! Ca să pot termina cartea, acea carte pe care o citeam cu sufletul la gura, așteptând să aflu ce s-a întâmplat, de fapt. Dar nu, m-ai ispitit cu cuvintele tale frumoase, de om frumos, și nu m-am putut abține. Am venit să te cunosc.
Acum mă pregătesc să termin de citit cartea. Ești o ființă minunată, care nu are egal în lume. Ești un miracol în oase și carne.
P.S. M-ai rugat să-ți scriu o recenzie. Probabil că nu aș fi putut fi critic de cărți. Nu știu să scriu puțin.
De aici puteți cumpăra cartea Monicăi.