Category: Family

Cine ma cunoaste, stie ca, de mai bine de 15 ani ma ocup de evenimente caritabile. La scara mai mica sau mai mare.

Fie ca e vorba de o farfurie cu mancare calda, fie ca e vorba de o strangere de fonduri in valoare de peste 100.000 euro, eu am fost acolo. Si ce credeti? As putea sa spun, fara nici cea mai mica urma de modestie, ca de fiecare data mi-a iesit.

Asta a fost introducerea.

Ce urma? Parca intriga, nu mai stiu (trebuie sa o sun pe doamna Manea sa o intreb).

Real fact: eu cu Patrick la coada la Mc (nu judecati, si chiar daca o faceti, nu-mi pasa). La geamul meu (eram la Mc Drive – Patrick in scaunelul lui) apare un baietel care mi-a cerut bani. Stiind ca nu am nici macar 1 leu cash, l-am expediat repede, ca sa nu sesizeze Praslea prezenta baietelului. Too late. I-am spus baietelului ca nu am niciun ban, i-am facut semn sa plece si, dupa ce a plecat, ma trezesc cu Petrica in capul meu. Scosese centura si s-a proptit intre scaunele din fata. M-am si speriat, in pana mea.

Zice Patrick (pe un ton foarte ingrijorat): Cine era baietelul?

Ii explic ca era un baietel amarat, care mi-a cerut bani, dar caruia nu am avut sa ii dau pentru ca nu am avut. S-a asezat inapoi in scaunel, si-a pus centura si si-a lipit privirea de geam. Gandurile lui ajungeau pana la cer. Vorbeam cu el, dar nu ma auzea.

M-am gandit ca am scapat ieftin, doar cu o explicatie diseara la somn, cum ca na, mai exista si copii saraci si ca nu mereu avem bani la noi sa le dam.

Si cum ma uitam eu asa la el, cu drag, cu respect, cu mandrie ca este atins de situatie, bate iar in geam. Mi-a stat inima, ca si eu eram cu gandurile la copilul meu afectat. Cand ma intorc, era sora-sa baietelului. “Tanti, un ban vreau si eu, se poate?”. Acelasi raspuns: n-am niciun ban la mine”. Si pleaca si fetita.

Al meu nu s-a mai ridicat din scaun, m-a sagetat direct din locul lui:

“Cum, nici ei nu ai sa ii dai?”

Si zic: “Pai bine, pui, dar cum sa ii dau ei daca nu am avut nici cand a fost frate-su? Lasa ca, daca mai venim, ne uitam dupa ei si, daca ii vedem, le dam atunci niste banuti”

“Promiti?”

“Promit”, zic.

Asa. Acum parca venea punctul culminant.

Mai avansam vreo 2 metri si deodata ma trezesc intr-o ploaie de urlete si plansete.

“Ce doamne iarta-ma ai? Ce s-a mai intamplat?”

Patrick, plangand mai sa se inece: “Mi-e mila de copiii aia si sunt trist ca nu ai avut bani sa le dai. Tu ai mereu bani la tine, de ce nu ai acum? Dar ei ce mananca diseara? Dar ei unde locuiesc? Parintii lor stiu ca ei sunt pe strada? Dar ei cum ajung acasa pe intunericul asta?”.

Mda. N-am stiut ce sa fac cu toata ploaia asta de intrebari, dar imi aduc aminte ca i-am promis ca ii cautam in alta zi.

Continuare povestirii.

Seara la culcare. Facem baie, ne bagam in pat, ii aduc marul serii si stam la povesti.

Eu: “E bun marul?”

Patrick: “E bun, da”

Eu: “Atat? De ce esti atat de tacut?”

Aici puteti nota in caledar ca m-a mancat fix in dos sa il intreb de ce e tacut, ca numai tacut nu mai fost dupa faza asta.

Patrick, plangand in hohote: “Ma gandesc la copiii aia, ca eu am mancat Mc, acum mananc mar, dorm la caldura si nici macar nu stiu daca ei au ajuns acasa.”

Eu: “Hai, mai, pui, linisteste-te, ca ei sunt acolo mai mereu, sigur au o casa de unde vin ziua si unde pleaca seara. Am auzit de la o prietena ca locuiesc impreuna cu parintii lor la piciorul podului, deci nu erau departe de Mc. Dar te rog mult, linisteste-te.”

Patrick, tot plangand: “Dar nu ma pot linistiiiiiii, mi-e mila rau de ei si de toti copiii saraci si de parintii lor si de copiii care nu au parinti si de parintii care nu au servici (asa a pronuntat) si de copiii care au fost abandonati…”

Aici s-a oprit pentru ca deja nu mai avea aer, a scos toata fraza asta fara punct si virgula fara sa respire.

Limba mea era deja in stomac, gen o inghitisem si nu mai aveam cuvinte. L-am luat in brate si, mangaindu-l, m-am linistit si eu. Dupa 5 minute, am gasit o varianta prin care am reusit sa il fac sa adoarma cat de cat.

I-am povestit ca eu cunosc pe cineva care imparte pachete la familiile cu copii mici si ca, daca nu ii gasim pe cei 2 frati la Mc in alta zi, o sa vorbesc cu persoana respectiva ca sa ma puna in legatura cu o alta familie catre care sa redirectionam cateva pachete. I-am propus sa cautam o familie cu un bebelus, ca sa ii putem oferi mai multe lucruri din cele care i-au ramas lui mici. Spre surprinderea mea, nu a fost de acord, dar apoi am inteles de ce. Si-a exprimat dorinta de a gasi o familie cu 2 frati, fata si baiat, pentru ca el sa poata sa doarma linistit.

Va dati seama? El avea nevoie de o poveste similara ca sa poata puna punct suferintei. Am fost de acord si i-am dat Ginei un mesaj in care am rugat-o sa ma puna in contact cu o astfel de familie, doar ca ea, fiind extrem de aglomerata cu cazurile astea, mi-a povestit numai de familii care nu se potriveau cu dorinta lui Patrick. Ba cu mai multi copii, ba cu bebelusi etc.

Pana la urma, am renuntat sa cautam familie cu 2 copii (efectiv mi-a fost greu sa aliniez toate astrele), iar timpul a sters durerea de pe chipul lui Patrick. Sunt convinsa ca rana a ramas deschisa in sufletul lui, dar macar am mai castigat timp. Da, stiu, pana cand isi va aduce aminte iar.

In incheiere, vreau sa mai povestesc doar ca, intr-o zi, Patrick a plecat in excursie cu fosta educatoare, iar la usa i-am pregatit o punga cu 3 hanorace. M-a intrebat taica-su: “I-ai pus lui Patrick hainele in punga? Nu a avut si el un ghiozdan?” :))))

I-am explicat ca punga este pentru un copil sarman de la acea gradinita, despre care educatoarea mi-a povestit, iar Patrick seara a deschis subiectul pentru cateva secunde:

Patrick: “Chiar a existat un baietel sarman caruia i-ai trimis haine de la mine?”

Eu: “Da, normal”

(aveam inima in gat, zic sa vezi ca iar urmeaza un episod lung de mila, durere si amintiri amare)

Apoi Patrick incheie seara scurt:

“A, foarte bine. Te iubesc, noapte buna”.

Concluzii:

-unde gasesc doi frati, de 4-5 ani, carora sa le donez haine de la Patrick si care chiar sa fie nevoiasi? a, si la care sa mergem personal;

-ce ma fac eu cu el? sa il duc la o scoala de copii cu nevoi speciale? oare l-ar ajuta sa ii cunoasca mai indeaproape? cunostinte am o gramada, slava Domnului, dar nu stiu daca e o idee buna;

-sa incerc sa il invat diferenta dintre un cersetor autentic si unul care castiga mai mult ca mine? sau sa il las sa creada ca toti cersetorii sunt nevoiasi?

Alte sfaturi aveti?

S-a discutat pe tema abordării copiilor de către străini atât de mult (chestii cu care sunt absolut total de acord), încât nu cred că mai am prea multe de zis pe tema asta.

Cum ar fi:

–nu-mi certa copilul când face scene pe stradă – pentru că sunt și eu în peisaj și eu sunt cea care trebuie să ia măsuri, nu tu;

–nu încerca să-l potolești când are un tantrum – pentru că sunt și eu acolo, în peisaj, iar dacă vrei să-l cerți, că nu e frumos ce face sau că o face de râs pe mami, nu e nevoie, sunt acolo să-l iau în brațe, să-i înțeleg motivul supărării și să-i fiu alături;

–nu îi spune tu că nu e frumos să plângă doar pentru că e “băiat mare” sau că “vai, ce urât ești când plângi” – nicio persoană de pe lumea asta nu e prea mare să plângă, chiar și eu mă închid în baie să plâng, ÎN HOHOTE uneori, când vine soțul prea târziu sau când realizez că nu am mâncat nimic toată ziua, și tot mă simt frumoasă, pe cuvânt;

–nu încerca să îl convingi că e prea mare să-l țin în brațe – și eu aș mai sta în brațele maică’mii când sunt supărată, doar ca să îi simt mângâierea pe păr sau poate doar ca să aud câteva cuvinte frumoase, ba chiar îmi doresc să fiu în brațele soțului când stăm seara pe canapea și ziua mea a fost oribilă;

–nu îi da copilului meu diverse chestii de mâncat doar pentru că tu consideri că ești drăguț cu el și amabil – accept să faci asta doar dacă mă întrebi pe mine dacă are voie și, în cel mai rău caz, nu accept deloc, știu eu de ce;

–nu îi spune că este obraznic atunci când îl întrebi ceva și el nu-ți răspunde – chiar și eu am momente când mă întreabă soțul dacă am mâncat la prânz și nu îi răspund doar pentru că sunt obosită sau mai știu eu din ce motive;

-nu te apuca să îl atingi în public, pe mâini, pe păr, pe funduleț, doar pentru că așa consideri tu că poți avea chimie cu el – nu uitați că femeile, în perioada aceea fatidică a lunii, se transformă în diverți monstruleți dacă îndrăznești măcar să le adresezi vreun cuvânt, iar bărbații te înjură dacă le vorbești frumos după un meci în care a pierdut echipa favorită;

Acum, ceea ce consider eu cireașa de pe tort (pur și simplu, asta mă scoate pe mine din minți cel mai mult): NU ÎL MAI ÎNTREBA CUM ÎL CHEAMĂ ÎNAINTE DE A TE PREZENTA TU ÎNSUȚI!

Nu de puține ori m-am întâlnit cu persoane străine care mi-au întrebat copilul “cum te cheamă?”. Una la mână, este lesne de înțeles că un copil care are puțin peste un an nu-ți va răspunde niciodată la această întrebare. Practic, în acel moment, tu adresezi o întrebare mamei, de fapt.

Eu știu că am un copil atât de mic, încât răspunsul tău nu va veni niciodată de la el. De fapt, și tu știi asta, nu te preface. În acel moment, din bun simț și pentru a nu pierde timpul cu explicații parentale, mă obligi să îți spun cum îl cheamă. Am făcut asta de multe ori, recunosc. Însă de fiecare dată m-am întrebat cum ar fi ca un adult să fie luat la întrebări pe stradă despre numele lui, viața personală sau orice altceva. Imaginează-ți tu, om la 30+ ani, că ne întâlnim la semafor, iar eu, din senin, îți spun: “Vai, dar ce drăguț ești, cum te cheamă și care sunt planurile tale pe ziua de azi?”. Nu mă va convinge nimeni, niciodată, că un astfel de adult mă va privi în ochi, fără nicio reacție, și îmi va spune: “Salut, pe mine mă cheamă Andrei și tocmai ce traversez strada să merg la piață, apoi intru puțin în mall să-mi cumpăr niște haine” că nu cred. Pur și simplu nu cred.

Nu de puține ori mi s-a întâmplat ca oamenii din jurul nostru să îl întrebe pe ăsta micu’ cum îl cheamă. “Vai, ce drăguț ești și ce ochi albaștri și frumoși ai, dar cum te cheamă?”. Să mă judece oricine pe lumea asta, dar în unele cazuri (că în rest m-am luptat cu rușinea) le-am spus oamenilor, pe un ton jucăuș “dar pe tine cum te cheamă, ca să îți spun și eu?”, vorbind în numele copilului. Ba, mai mult, uneori adaug și explicația “știi, drăguț ar fi să îi spui tu primul cum te cheamă ca să-ți spună și el”. În momentul ăla mulți se blochează.

Pentru mine mai puțin contează. Nu aș vrea ca un străin să vină la copilul meu și să-i afle numele așa, cu una, cu două. Ba, mai mult, am să-l învăț să nu-și dea numele DELOC. De ce? Pentru că, dacă nu îi știi numele, înseamnă că pentru el ești un străin. Și ce ne-au învățat mamele noastre când eram mici? Exact! Să nu vorbim cu străinii 🙂