Family

De ce am insistat să stau doi ani acasă cu copilul, încă de dinainte de legea de la 1 iulie 2016

Când ne-am hotărât să avem un copil, eu și Alin am decis de comun acord ca eu să fiu părintele care stă acasă cu copilul și asta nu doar pentru un an, ci pentru doi, chiar dacă, la vremea respectivă, indemnizația pe perioada celor doi ani era de fix 1200 lei pe lună. În cazul în care alegeai să stai acasă doar un an de zile, indemnizația ar fi fost de 85% din media veniturilor nete pe ultimele 12 luni (care la mine ar fi însemnat mult mai mult de 1200 lei pe lună) plus un stimulent de inserție în valoare de 500 lei pe lună până cand copilul ar fi împlinit vârsta de doi ani.

Apoi, la data de 1 iulie 2016, Guvernul a dat Ordonanța de Urgență nr. 111/2010, care ajută părintele să primească acea indemnizație de 85% din media ultimelor 12 luni anterioare nașterii copilului pe toată perioada celor doi ani de stat acasă.

Vorbeam acum o zi sau două cu Valentina, prietena din UK la care am venit în vizită, despre cât de greu o să le fie lor când o să aibă un copil și asta pentru că nu au nicio rudă, niciun ajutor care să stea cu copilul atunci când ea trebuie să se întoarcă la muncă, adică undeva în jurul vârstei de nouă luni ale copilului. În UK copiii se dau la creșă cu mult înainte să împlinească un an pentru că nu există altă soluție.

În discuția noastră am atins și un punct sensibil, și anume partea în care psihicul copilului este afectat SAU NU de creșa atât de timpurie. Într-adevar, și eu aș fi procedat la fel dacă statul m-ar fi obligat să mă întorc la muncă atât de devreme, dar, din fericire, pe noi ne ajută legea de care vorbeam mai sus.

Doar că:

“Cum este copilul mic afectat de orele petrecute la gradiniță?

Ceea ce se întâmplă acasă va fi întotdeauna mult mai important decât ceea ce se întâmplă la grădiniță, deoarece atașamentul copilului față de părinte este dominant în psihicul lui. Cu toate acestea, mai  mult de douăzeci de ore pe săptămână petrecute la gradiniță vor avea, cu siguranță, un impact asupra dezvoltării copilului. O parte din această influență va fi pozitivă, întrucât copilul capătă deprinderi sociale și are ocazii variate de explorare. Însă copiii au nevoie să fie într-o relație foarte apropiată cu un adult, ca sursă principală de îngrijire. Părinții sunt mai conectați la copii, au în general un număr mai mic de copii de îngrijit și, pur și simplu, sunt mai implicați emoțional, motiv pentru care sunt mai eficienți în a împlini nevoile celui mic. Din păcate, în Statele Unite ale Americii, concediul de creștere a copilului nu este asigurat și, de aceea, aproximativ jumătate din copiii din această țară își petrec cea mai mare parte a zilei, în primii doi ani de viață, departe de părinți. Aceasta este perioada critică în dezvoltare pentru formarea “centrelor emoțiilor” din creier.

Ce înseamnă asta în termeni practici? Când îi zâmbești unui bebeluș în vârstă de două luni, durează un pic până ce acesta răspunde tot printr-un zâmbet. Acest duet este foarte important în dezvoltarea neuronilor din cortexul orbitofrontal, centrul cerebral responsabil pentru inteligența emoțională. Dar un angajat al grădiniței care îi zâmbește  bebelușului nu are timp să aștepte ca acesta să răspundă, deoarece trebuie să aibă grijă de încă alți doi sau trei copii. Este posibil ca, de mai multe ori pe parcursul unei zile, bebelușul să fie privat de conectarea de care are nevoie. Prin opoziție, un copil aflat în grija unei persoane unice mai atente va avea nevoile împlinite aproape la fel de bine ca atunci când este în grija unui părinte.” (Dr. Laura Markham, Părinți liniștiți, copii fericiți)

Despre asta vorbeam. Eu nu am vrut sub nicio formă să rămân acasă doar un an, indiferent de venitul pe care l-aș fi avut. De ce? Fix din motivele de mai sus.

Family

Unde-s doi puterea crește, dar numai la momentul potrivit

Am spus-o de multe ori și am s-o spun mereu, încă din adolescență mi-am dorit să am doi copii apropiați ca vârste. În fiecare an dorința a crescut, n-am avut ce-i face. Mai ales că, de fiecare dată când vedeam un copil mic, il luam în brațe și îmi imaginam cum ar fi să fie al meu.

După ce l-am cunoscut pe Alin, la scurt timp l-am cunoscut și pe primul lui copil. Ăă, pardon, pe frate’su. În acel moment am cunoscut adevărata iubire necondiționată între doi frați. De la ei am învățat ce înseamnă nu să împarți patul, mâncarea din farfurie sau tricourile, ci până și ultima firimitură pe care o poți avea.

Văzându-le relația și observându-i tot timpul, mi-am pus dorința de a avea doi copii care se iubesc și se înțeleg cum o fac ei.

Așaaaa, și a venit Patrick. Gata. Knock out. Game over.

Nu spun că regret, pentru că este cel mai frumos vis devenit realitate. Dar nici măcar nu știu dacă mai vreau al doilea copil 🙂 Duracell e prea…de tot. Prea energic, prea vioi, prea mult pentru cele patruș’cinci de kile ale mele. Ei, glumesc acum, evident. Este tot ce îți poți dori de la un copil. Și mai are și ochii albaștri, pentru cine nu știe 😉

Ce voiam să spun este că încă nu mi-am pierdut dorința de a avea al doilea copil, însă cu siguranță nu aș vrea să vină prea curând. Acum visez la altceva.

Visez ca cel de-al doilea copil să vină pe lume atunci când Patrick va fi suficient de mare, trei-patru ani, încât să înțeleagă ce îi explic, să pot să îi vorbesc despre faptul că iubirea noastră, a părinților, nu se va divide, ci se va înmulți. Să îi explic că în sufletul unui părinte încap un infinit de copii, să îi pot citi, să îl pot duce la grădiniță și să îl implic cât mai mult în activitățile cu noul bebeluș. Mi-l imaginez venind la burta mea plină de alt copil, șoptind ceva ce numai ei doi ar putea înțelege.

E frumos cu doi, sunt convinsă, dar eu zic să nu ne grăbim 🙂

Family

Și asta-i doar o zi obișnuită

Trezirea la 8:00. Măcar atât.

Am giugiulit copilul, l-am spălat și l-am schimbat.

Am făcut cafeaua și două sendvișuri.

Am pus copilul în scăunel să îi dau să mănânce.

L-am scos pe Prâslea la joacă.

Ne-am întors acasă și l-am culcat.

Am pus două feluri de mâncare pe foc și unul în cuptor. Între timp am rezolvat și vasele și coșul de rufe murdare (în timp ce scriu îmi dau seama că nu am scos rufele din mașina de spălat).

Am terminat primul sendviș și am ajuns la jumătatea cafelei.

14:00 S-a trezit Prâslea. I-am dat să mănânce.

Joacă afară.

17:00 Am terminat cafeaua și al doilea sendviș. Plus un castron cu ciorbă.

Am plecat în vizite. L-am pus în scăunel, l-am scos din scăunel.

20:00 Cina.

Joacă.

21:30 I-am dat ultimul lapte și l-am culcat, dar asta numai după ce mi-am luat pumni în gură și picioare în burtă timp de o oră.

Am mâncat și eu și m-am băgat la somn.

 

P.S. A observat cineva că nu m-am spălat pe dinți azi?

Family

Cuplul în trei. Între soț și copil. 

Scriu la articolul ăsta de o săptămână. De fapt, sinceră să fiu, acum o săptămână am scris titlul și abia ieri am început să conturez puțin restul.

Am atât de multe de spus aici, încât e posibil să mă prindă 1 iunie scriind în continuare. Viața după apariția copilului reprezintă un subiect despre care se vorbește foarte mult și nu am cum să ratez și eu momentul. E musai să povestesc pentru că sunt absolut convinsă că tot mai există diferențe între povestea mea și poveștile altora.

Cuplul în doi, adică perioada mea de iubăreală cu năzbâtii cu soțul meu, a durat relativ puțin. La noi treaba a mers pe repede-înainte. Na, așa e când apare chimia încă din primul moment petrecut împreună. Am avut la dispoziție aproape doi ani până a apărut Prâslea, din care, evident, nouă luni am purtat burta după mine.

Prea puțin timp pentru noi doi singuri, zic eu, și prea puține concedii (unul, mai exact) fără gânduri acasă la copil și fără remușcări că ăl mic este cu altcineva decât cu noi.

Recunosc, mi-aș fi dorit ca acel cuplu în doi să aibă mai mult timp la dispoziție. De fapt, asta am realizat abia după ce ne-am ‘înmulțit’. Multe lucruri au fost prinse din zbor. Nu ai cum să înveți suficiente lucruri despre o persoană doar într-un an de zile, e imposibil. Uneori trece și viața toată pe lângă tine și realizezi că nu știi multe lucruri despre partener.

Mi-am dorit dintotdeauna copil, încă din adolescență aveam în cap imagini cu mine și un prunc în brațe. Visam să-mi mângâi burta la plimbare prin mall-uri, îmi imaginam scene diverse în care eu îi explicam celui mic una, alta, îmi doream nespus să ating punctul în care toate achizițiile sunt despre copil.

Adevărul e că nu am stat mai deloc separați până să apară sarcina, ne doream foarte mult să ne cunoaștem, să ne aflăm secretele și așa mai departe, iar pentru asta trebuia cumva să stăm împreună cât mai des. Să gătim, să ne uităm la meciuri, să dormim, să bem o sticlă de vin. Soluția: eu pe capul lui (doar sunt femeie).

Nu ne-am sufocat, chiar deloc. Eram în perioada în care lucram în trei schimburi, iar unele nopți nu le dormeam împreună, așa cum în unele zile fiecare își vedea de munca lui (domenii total diferite). Cumva reușeam să compensăm de fiecare dată.

Mai erau și zilele/serile în care hotăram să ne luăm timp cu noi înșine, fiecare la casa lui, iar un mare avantaj a fost faptul că stăteam aproape unul de celălalt. De exemplu, ieșirile lui la bere, care se lăsau cu ajuns târziu acasă, nu se pupau cu tura mea de dimineață din următoarea zi, când alarma suna la 5:45. După cum spuneam, am compensat mereu.

Apoi, etapa ‘sarcina’. A atras după ea mutatul împreună. Împreună însemnând oficial. Cu atât mai mult cu cât noi chiar ne-am dorit ca bebe să apară (în același timp, frate’su trăia drama singurătății; rămăsese singur în apartamentul în care locuise șapte ani, dacă nu mă înșel, cu Alin). N-am fost niciodată vreo mimoză sau vreo miloagă, mereu m-am descurcat și am aplicat proverbul cu briciul (din…ceva…faci brici, știți voi). Însă lucrurile nu au fost prea roz în primele luni și, chiar dacă în mod normal m-aș fi descurcat singură, am considerat că este nevoie să facem imediat pasul cu mutarea, pentru a nu fi nevoită să fac prea mult efort și pentru a avea mereu companie la vizitele medicale.

Și așa s-a terminat adolescența relației noastre.

Imediat cum am scăpat de riscul de avort a început cea mai frumoasă perioadă pentru mine. M-am descoperit așa cum nu o mai făcusem niciodată până atunci. Am aflat cât de mult pot să dorm la prânz, am doborât recordul la numărul de filme/seriale văzute într-o zi (până am născut am văzut ‘Friends’ de două ori – pentru cine nu știe, serialul are zece sezoane a câte douăzeci de episoade), am gătit o groază de chestii noi după diverse rețete străine, am cheltuit enorm la cumpărături. Am stat acasă mare parte din cele noua luni, so…mult timp liber.

Acum? Trăiesc alt film pe altă planetă.

Primele șase luni ca mamă au trecut relativ ușor. Când sunt foarte mici, bebelușii dorm mult și des ziua. În mare parte, nu prea ai multe de făcut. Lapte, schimbat de scutec, spălat și mers la doctor.

Toată treaba s-a schimbat radical în momentul în care piciul a împlinit șase luni și am început diversificarea, fapt care a coincis, spre disperarea mea, cu mersul de-a bușilea. Aici, lucrurile se complică. Pe lângă faptul că am trăit frustrări peste frustrări din disperarea de a găti zilnic, mai punem la socoteală și nevoia acută de a mai petrece timp și cu Alin.

Ușor, ușor am renunțat la partea cu gătitul. Patrick are acum un an și trei luni și mă axez strict pe ce trebuie să mănânce el și pe curățenie, iar bucătăria a fost preluată de Chef Bobeanu Sr., capitol la care nu stă bine, stă chiar foarte bine.

În prezent, toate activitățile noastre de peste zi se încheie la ora 21, când începe rutina cu Prâslea: baie, masă și somn. În cazurile fericite, adoarme cu biberonul în gură. În celelalte cazuri, termină laptele și mai bagă o tură de joacă, ușurel, de vară, până la miezul nopții. Aici intervin coatele între mine și taică’su, în încercarea de a ne trezi unul pe celălalt, fiind nevoiți să mai aruncăm din când în când câte un ochi la copil. Nu de alta, dar televizorul nostru, de aproximativ 120 cm diagonală, a reușit performanța să cadă la insistențele lui Patrick. Da, eram la un metru distanță, dar n-ai cum, efectiv nu ai cum să le prevezi pe toate. Cine are copil, știe mai bine. În apărarea mea pot spune că am reușit să mă mențin lucidă și să rezolv situația cu creierii limpezi, apoi mi-am permis să mor și să înviez în același timp.

Trecând în altă sferă, cel mai greu îi este părintelui care stă acasă cu copilul. Și nu neapărat pentru că ar fi greu din punct de vedere fizic, ci mai mult mental.

Pe mine, una, m-au omorât și încă mă omoară frustrările. Asta pentru că îmi place să am mai multe activități, în paralel dacă se poate, și pentru că sunt perfecționistă de fel. Dacă înainte treceam cu vederea peste anumite aspecte care nu îmi conveneau, acum mă deranjează inclusiv dacă cineva pune o cană la loc în dulap cu toarta spre stânga și nu spre dreapta. Bărbat lejer din fire, al meu soț a venit la pachet cu niște obiceiuri care pe mine mă omoară. Cum ar fi să intre încălțat în casă, să nu observe că soția lui a făcut curat lună, să lase bolul de lapte în chiuveta proaspăt golită de celelalte vase murdare. Nu-l condamn, știu că fiecare om are tabieturile și preferințele lui, însă am dezvoltat o nenorocită de obsesie pentru aprecieri. Consider că programul meu și viața mea s-au schimbat atât de mult de când a apărut copilul, încât pur și simplu văd negru în fața ochilor în cazuri banale.

La o întâlnire cu Prințesa Urbană, la Pitești, Ioana ne-a invitat, la sfârșitul speech-ului ei, să ieșim în față pe rând și să ne spunem ofurile. În sală predominau femeile, deci ofuri cu grămada. Parcă m-ar fi lovit direct în moalele capului. Erau numai mame pe acolo și știam sigur că, dacă ies în fața să spun ce mă supără, multe mi-ar fi înțeles exact nemulțumirile. Am vorbit despre cum fac eu prea multă curățenie în casă, iar el intră încălțat. Despre cum reușesc în unele zile să gătesc două feluri de mâncare și un desert, iar el mănâncă salată și piept de pui. Despre cum eram eu înainte și cum nu mai sunt acum.

Sfaturile primite sunt din sfera ‘ușor de zis, greu de făcut’. ‘Caută timp pentru tine, caută timp pentru voi doi. Vorbește cu el despre ce te supără și căutați împreună soluții’.

Am terminat Jurnalismul, am studiat comunicarea până în pânzele albe și mi-a ieșit pe nas cât de mult am citit. Mi-a plăcut enorm să studiez cărti de psihologie și cărti despre dezvoltarea personală. Dar niciodată nu mi-aș fi imaginat cât de greu este să aplici ce ai învățat în atâția ani.

Revenind la farfuria de mai devreme, încercam să spun că treaba asta cu copilul atrage după sine și un mare dezavantaj, singurul de fapt. Atunci când ești o mamă care își iubește copilul, cum sunt eu, involuntar trăiești stări de nervi. Pentru că nu te apreciază soțul (sau te apreciază, dar nu ți-o arată sau nici macar nu ți-o spune) sau pentru că ai senzația că este nefericit și te întrebi unde greșești. Faptele sunt cele mai importante, dar nu sunt întotdeauna suficiente. Și vorbele contează, iar un cuvânt spus în cel mai potrivit moment poate remedia chiar și o situație foarte nasoală.

La mine frustrarea mai apare și dintr-un alt motiv și recunosc că este un subiect foarte sensibil, însă nu mă feresc să-l recunosc. Vorbesc aici despre partea financiară.

Multe mame aleg să stea acasă cu copilul pe toată perioada celor doi ani. În această perioadă, venitul lor este reprezentat strict de indemnizația pe care o primesc de la stat. Aici, frustrarea apare din faptul că ele nu pot avea și alte venituri care să le permită să iasă la cumpărături cu o prietenă, să-și cumpere rochia mult visată sau să bea o cafea scumpă.

Când am rămas însărcinată, mi-am imaginat că lucrurile vor sta cu totul și cu totul altfel. M-a întrebat Alin într-o seară de ce sunt supărată de fapt, că e greu cu copil sau că trebuia să mai trăim puțin viața de cuplu în doi înainte să apară și Patrick. Am răspuns că nu regret nici măcar o secundă că avem copil, însă nu credeam că va fi ATÂT de greu.

Ca mamă care stă în CCC, redirecționezi totul către copil. Timp, bani, sentimente, visuri. Doar că nu prea mai ai loc să îți mulțumești și sufletul pe de-a întregul.

Luăm ca reper o zi normală. Să zicem că e miercuri. Ai în plan să bei cafeaua, să te joci cu copilul, să îi dai să mănânce, să îl culci, să scrii pe blog, să stabilești câteva întâlniri pentru următoarele zile, să mai bați palma pentru vreo două evenimente, să scoți copilul afară la joacă, iar seara, ca de obicei, rutina zilnică, baie, lapte și somn. Când te trezești, planurile se schimbă precum își schimbă o viitoare mireasă ideile despre propria nuntă. Copilul se trezește cu două ore mai devreme decât preconizai, face câteva tantrumuri, timp în care tu îl iei în brațe și îi ești alături. Aveai de gând să îți ușurezi puțin viața dându-i iaurt cu fulgi de ovăz și de cocos. Doar că, dintr-o dată, puștiul decide că trebuie să vadă neapărat cum arată iaurtul pe gresie. Și era ultimul, la naiba. Te vezi în situația de a pregăti RAPID altceva. Nu de alta, dar nu vrei să ai parte de o scenă cu un copil înfometat. Bate oul, taie ceapa, ardei și niște brânză și pune-o de o omletă. Cafeaua ta deja s-a răcit. Asta dacă ai avut timp să o faci. Pe dinți te speli tu cândva în cursul zilei. Vine ora 12 și trebuie să-l culci. Îi pregătești patul, îi dai laptele și îi cânți frumos la ureche să-l adormi (deja visezi la câte lucruri vei face în cele două ore ale lui de somn, cu toate că, atunci când s-a trezit, ți-ai jurat că vei dormi și tu cu el la prânz). Copilul cântă în tandem cu tine vreo 30 de minute. Într-un final adoarme. Îți faci trei cruci, te ridici de pe canapea și mergi, fără să respiri, până la el în cameră ca să-l pui în pat. Apoi realizezi că nici în liceu nu mergeai atât de migălos pe vârfuri ca acum, doar-doar să nu trezești părinții. Ajungi la ușă și te rogi la toți sfinții să nu scârțâie balamalele. Ieși în viață din camera de tortură.

În cazul meu, următoarele zece minute se petrec stând nemișcată pe scaunul din bucătărie, gândindu-mă ce aș putea să fac mai cu folos în timpul în care bestia, mă scuzați, copilul doarme. Șiiii din toate planurile pe care ți le făcusei cu o seară înainte, te decizi să alegi total altceva: să faci mancare, nu de alta, dar frigiderul arată foarte sexi fără nimic pe el. În el, mă scuzați.

Trec două ore, stingi focul la aragaz, te pupi singură pentru performanța celor două feluri de mâncare și te așezi. Indiferent ce alegi să faci în continuare, dar INDIFERENT, credeți-mă, copilul se trezește. Chit că ți-ai pus să mănânci, chit că te apuci să scrii, chit că vrei să vorbești la telefon. Da, așa e, copilul se trezește.

Îi dai să mănânce. Se repetă scena cu castronul, probabil ai scăpat prea multe roșii în ciorbă. Încerci cu felul doi și, spre norocul tău, rade tot.

Apoi începe nebunia. În cazul nostru, aruncă săpunul de wc ÎN wc. Îl scoți de acolo repede, să nu cumva să se înfunde, și anume, wc-ul (toaleta, pentru cei mai sensibili). În doi secunzi și trei mișcări, copilul pornește cuptorul. Îi explic că este ‘uf’, că face buba etc, îți râde în nas și pleacă. Oprești cuptorul și găsești copilul lovind imensitate de televizor cu biberonul plin cu apă. Asta după ce, în trecut, televizorul a ajuns în cârca lui. Pesemne că a uitat ce se poate întâmpla dacă balansează ditamai monstrul. Ștergi televizorul de apă, îl aranjezi la loc în poziția lui corectă și auzi un sunet de veselă spartă. Un castron și-a găsit sfârșitul în mâinile copilului. Să-i fie țărâna ușoară. Amin! Strângi cioburile, i le arați lu’ ăla micu și îi explici iar treaba cu ‘uf’ și cu ‘buba’. Pui mătura la loc și auzi câinele cum urlă dintr-un colț. Cineva îl trage de moț, în joacă. Prinzi moțul la loc și copilul se întoarce ud leoarcă. Realizezi că ai dat cu mopul cu o seară înainte și ai uitat să golești găleata. Vine vremea schimbatului și, de amețită ce ești, lași copilul în pat, în fundul gol, ca să te duci să iei un pampers din sertar. Ups, eroare. Când te întorci, copilul a făcut pipi în pat. Pui pampers, lași copilul la joacă și tocmai ce ți-ai mai adăugat o treabă în plus pe listă. Nu aveai în plan să speli, dar ce crezi? N-ai încotro și bagi la spălat. Și cum să consumi atâta apă și atâta curent pentru o lenjerie? Nu nu, te duci și scoti din debara coșul cu rufe murdare, pe care plănuiai să le speli în aaaaaaltă zi, doar tu știi când, și gata, ai rezolvat și coșul. Noroc cu copilul. NOT! Lista poate continua mult și bine, că la faza cu spălatul eram abia la jumătatea zilei.

Și seara vine soțul, cam pe la 8 așa, obosit de atâta muncă și se joacă cu ăla micu’. O oră, o ora și un pic, că dup-aia cine crezi ca intră iar în peisaj, cu baia, laptele și somnul? Exact, ai ghicit! Mă-sa 🙂

Să mai menționez și de femeia în care se transformă mama de mai sus?

Family

Ce faci când copilul tău este lovit de alt copil?

Am văzut acum câteva seri o scenă la un loc de joacă, unde un copil l-a mușcat foarte rau pe altul, iar mama “vinovatului” a venit repede cu o cârpă cu apă rece să dea o mână de ajutor, apoi l-a muștruluit pe cel mic.

Buba a venit acasă, unde am povestit cu Alin pe tema asta și m-a întrebat “dar mama copilului mușcat cum a reacționat?”, iar eu i-am răspuns că a reacționat exact așa cum ar reacționa orice om normal la cap, și anume a rugat-o pe mama celuilalt copil să stea de vorbă cu el și să-l convingă să nu mai facă astfel de gesturi.

-Dar s-a abținut bine! E greu să gestionezi astfel de lucruri. Când îți vezi copilul mușcat, rănit, îți poți pierde firea și poți ajunge în postura de a certa copilul “mușcăcios” în loc să discuți cu părinții lui.

-Nu, pentru mine nu există varianta asta. În cazul respectiv, copiii aveau sub 3 ani. Dreptul meu să îi atrag atenția se diminuează pe măsură ce vârsta scade. Una e să ii spui unui puști de 10 ani “crezi că ai putea să nu îl mai muști pe fiul meu, te rog?” (cu toate că și asta este discutabil, tot nu mi-aș băga nasul) și cu totul alta este  povestea atunci când vârsta este una atât de fragedă, 2-3 ani.

-Da, dar nu știi cum și ce simți pe moment. Poate ești atât de supărată încât uiți de principii și tot îi zici ceva celui mic.

Nu. Nu există.

Zilele trecute o rudă FOARTE apropiată a țipat la copilul meu, pentru că trântea o poartă și putea să-și prindă degetele. Fiind bărbat, tonul a fost ridicat și vocea groasă. Eram cu spatele la scena care se desfășura și nu mi-am dat seama de ce numele copilului meu este pronunțat atât de strident, ba chiar am crezut că s-a întâmplat ceva rău. Cert este că m-a durut până la inimă și înapoi faptul că altă persoană, care nu era tatăl copilului meu, a țipat la cel mic. Tot ce am putut să spun a fost “te rog să nu mai țipi la el, cel puțin nu atât de tare, m-ai speriat chiar și pe mine…sunt și eu aici și eu sunt cea care trebuie să rezolve situația”.

So, sunt două variante cu care merg înainte: ori vorbesc cu părinții, ori mă las in jos, la nivelul copilului vinovat și încerc să-l conving să nu îi mai facă rău alui meu. (fără alte lecții de viață sau reproșuri). Practic, în această a doua variantă, vorbesc în numele copilui meu și atât. Dreptul ăsta, da, îl am. Trebuie să îl protejez și să îi arăt că sunt acolo pentru el. Si, dacă stau bine să mă gândesc, prefer să apelez mereu la prima variantă.

Tare curioasa aș fi să mai aflu astfel de situații și să analizez cum au reacționat ambele părți.

Family

Ce aș fi făcut diferit? Totul.

Sunt atât de multe lucruri pe care le-am făcut greșit, atât de multe lucruri pe care îmi doresc ca data viitoare să le fac altfel…

Sunt multe situații prin care îmi imaginam că o să trec cu totul și cu totul altfel. Mi-am imaginat în alt mod nașterea. Bine, trebuie să recunosc un lucru. Cu toate că mi-am dorit să nasc natural, mi-a fost frică. Foarte frică. Atât de frică de durere, încât mi-am dorit să intervină ceva care să schimbe situația. Și chiar asta s-a întâmplat. Circulația proastă a sângelui a determinat ca eu să nu pot naște natural și să recurg la cezariană.

Mi-a spus mama ceva într-o zi și mi-a rămas întipărit în minte, în creier, în suflet. Tind să cred că a avut mare dreptate. Mi-a spus că instinctul meu matern a apărut abia după ce a scăpat cel mic de colici. Durerile avute în urma operației m-au făcut să ratez cele mai frumoase momente din primele zile de după naștere. Multe lucruri s-au desfășurat într-un mod anormal, după părerea mea.

În primul rând, mi-am pupat bebele imediat după ce l-au scos, apoi l-am mai văzut abia după 12 ore, seara. 12 ore în care…câte mese să fi avut? 5? 6? 7? Nu mai contează, oricum suficiente astfel încât el să se obișnuiască cu biberonul. Apoi, când mi l-au adus, mi l-au adus și atât. M-am trezit cu el în brațe. Cu el în brațe și cu dureri de neimaginat în burtă. Atâta doar că nu am știut ce să fac. L-am pus la sân, în speranța că se descurcă el singurel, dar nu a fost așa. Gurița lui deja fusese obișnuită cu altceva, fusese obișnuită cu plastic, cu lapte praf, cu altă poziție de hrănire.

În altă ordine de idei, din păcate, eu nu m-am documentat suficient, înainte de a naște, despre alăptare. Nu am știut cât e de important este ca puiul să-ți fie adus de la prima masă la sân și cât de important este ca el să continue să fie alăptat așa.

Revenind, bebe a început să plângă, să-mi refuze sânul și să se foiască foarte mult. Într-un final, după multe dureri de burtă îndurate, plus anestezia încă prezentă în picioarele mele, plus gradul de oboseală…am renunțat să mai insist. Și a venit asistenta și l-a luat după 30 de minute.

A doua zi, a urmat mutarea în rezervă. Hmm. Stau să mă gândesc ce cuvinte să folosesc. Ce grade de comparație. Îmi amintesc așa: 3 femei au plecat de la terapie intensivă spre rezervă până să reușesc și eu. Se ridicau, ușor-ușor, și plecau. Eu…eu tot încercam și îmi dădea cu virgulă. La prima încercare, când m-am ridicat în fund, prima senzație avută a fost de spital picat în cap și podea fugită în China. Am căzut înapoi pe spate, în pat. A doua încercare, identică. La a treia, am reușit să ajung pe marginea patului și să mă pun în picioare. Apoi s-a întunecat iar totul și nu mai auzeam nimic. Trecuseră deja două ore și, colac peste pupăză, o idioată de asistentă a urlat la mine că “da’ ridică-te, domne, brusc, că altfel n-ai să reușești niciodată!”. În momentul ăla, nu-mi doream să am putere decât pentru a-i infinge adânc un pumn în gură. Eu abia avansam câte un centimetru și ea voia deodată. Am strâns bine din dinți și i-am răspuns frumos că, dacă nu mă ridic în ritmul meu, risc să leșin din nou. Și a urmat a patra încercare, cu succes de data asta, datorită infirmierei care mă ajuta și care mi-a spus “fă-o pentru ăla mic, să ajungi în rezervă și să ți-l aducă mai repede”. Ca să pun și cireașa pe tort, asistenta a ținut să-mi aducă la cunoștință că un anumit medic depinde de plecarea mea ca să poată face altă cezariană. Cu alte cuvinte, alt bebeluș își aștepta venirea pe lume și nu putea din cauză că eu tot picam în fund ca fraiera, când îmi scădea tensiunea la 7, iar mămica lui nu avea pat pe care să fie adusă după operație.

Și am ajuns și în rezervă, unde într-o oră l-au adus pe cel mic. Cum am ajuns în rezervă? Fără cărucior, fără lift, pe scări. În mintea mea, drumul de la terapie la rezervă a durat o săptămână.

În rezervă, în următoarele 6 zile, aceleași lupte cu cel mic. Eu încercam, el refuza. Apoi am încercat cu mameleoanele de silicon și parcă-parcă mergea puțin mai bine. Doar că…nici pe alea nu le țineam cum trebuie. Transpirată, din nou cu dureri, din nou cu lacrimi în ochi, renunțam de fiecare dată după doar câteva minute…și treceam inevitabil la biberon. Cum să nu trec, când îi simțeam până în adâncul sufletului foamea pe care o avea?

Abia prin a cincea sau a șasea zi, parcă, a venit neonatoloaga să-mi arate cum trebuie să procedez, cum trebuie să-l țin pe bebe și cum trebuie să țin sânul. Din păcate, prea târziu, pentru că cel mic deja era obișnuit cu biberonul, iar forța lui nu era cea necesară pentru sânul meu.

(Îmi amintesc cum, pe holul spitalului, așteptam să facem o radiografie, noi, lăuzele, iar cele cu cezariană eram un pic aplecate, că na, nu ne lăsa durerea din burtă și mai era o mămică vioaie foc, care ne încuraja. “Hai că o să fie bine, stați mai drepte, gândiți-vă la altceva…”. Nu o durea nimic, poate doar în cot de condițiile din spital. Era toată un rânjet, mai avea puțin și făcea 100m garduri.)

Și tot așa, vreo 2-3 luni, până când am pus punct definitiv. Îmi era aproape imposibil să-l hrănesc la sân, văzând câtă nevoie are de hrană după nenumărate încercări la sân. Și gata. Asta a fost.

Ce vreau să fac diferit? TOTUL.

Într-o ordine absolut aleatorie:

  1. NU MAI VREAU LA SPITAL DE STAT. Să-i dea Dumnezeu sănătate doamnei doctor care mi-a adus minunea pe lume, dar jur că nu mai calc la stat pentru vreo naștere. Condițiile lasă de dorit. Și atât, nu mai continui.
  2. Vreau să nasc natural, chiar dacă știu că este foarte greu, medical vorbind. Dar nu imposibil.
  3. Mi-aș dori să nasc cu moașă. Să fie prezent(ă) cineva care e acolo doar pentru mine. Să mă țină de mână, să empatizeze cu mine, să mă mângâie, să mă învețe, să mă aline.
  4. Vreau ca El să-mi fie alături. Recunosc, la prima naștere, a avut voie să-mi țină companie, doar că na…i-a fugit curajul. Unde, nu știu. I-a fugit cu tava aia plină de ace care i-a trecut prin față (FIX) înainte de a intra în sala de nașteri. Și m-am trezit că-mi ține companie pionul de rezervă, mama. Pfoai, noroc cu ea, că mi-ar fi părut într-adevăr rău să mă știu fără cineva drag acolo. N-am să uit cum m-a lovit plânsul când am ieșit din camera de gardă, după o puncție îndurată doar în compania medicului și a asistentei. Poate la nașterea naturală am noroc și nu-l mai ia cu leșin.
  5. Îl vreau pe copilul meu la piept din primul minut. Să fim “skin on skin”, cum s-ar spune. Să-mi simtă respirația, să-mi simtă în continuare bătăile inimii, să-i simt căldura pielii. Vreau să-i vorbesc, să-i spun că sunt acolo, că nu plec, că nu-l părăsesc niciodată și că, pe lângă mami, tati și bebe1 il iubesc la nesfârșit.

Bebe1 a ratat documentarea mea legată de alăptare și nu știe încă (pentru că e mic) cât de rău îmi pare că am pierdut lupta cu mine. Bine, asta nu schimbă cu nimic faptul că îl iubesc până la cer, înapoi și încă de un infinit de ori drumul ăsta, dar recunosc că, poate, relația noastră ar fi fost cu totul alta dacă aș fi putut să-l alăptez mai mult. Poate nu mai eram atât de nervoasă, poate nu aș fi petrecut o noapte cu el în spital acu’ vreo săptămână (1. da, cred în anticorpii pe care și-i ia un bebeluș din laptele matern; 2. bineînțeles că la particular am fost) și poate aș fi învățat mult mai multe de la el decât am învățat până acum.

 

Family

Rezumat

Mă apropii de 29 de ani. Mulți, spun eu. Adică…nu mulți, ci suficienți cât să pot spune că am acumulat destulă experiență.

Traseul pe care l-am urmat a fost unul plin de obstacole, provocări grele și momente de cumpănă. Dacă ar fi să fac o schiță, ar “suna” cam așa: patru școli generale (părinți nomazi 🙂 ), divorțul părinților, cele șase operații ale mamei, la care am participat trup și suflet (toate de hernie de disc – la ultima s-a ales cu șuruburi și tijă), două facultăți (una după alta, nu în paralel), șapte ani de muncă în trei schimburi (în paralel cu facultățile), căsătorie, sarcină și naștere.

Ce vreau să spun acum este că sunt în concediu cu piticul și, pe lângă faptul că trag cu dinții să pun o firmă pe picioare, vreau să revin la visul de a scrie. Vreau să pun din nou în negru pe alb tot ce mă bucură, tot ce mă supără și tot ce vreau să împărtășesc cu cei din jurul meu, chiar și atunci când este nevoie să dau o mână de ajutor.

Am fost mereu ambițioasă și căpoasă (ooo da, mai ales căpoasă!), nu am lăsat niciodată să treacă un vis pe lângă mine fără ca măcar să fi încercat să-l îndeplinesc. Am făcut blog de turism, am făcut blog pentru sufletul meu, acum urmează blogul atașat site-ului de la firma mea puiuț. Cert este că mă mănâncă rău degetele și, cumva, am să mă străduiesc să unesc toate blogurile. Nu pot, efectiv nu pot să stau fără să scriu. Și dacă nu o să am inspirație, atunci voi aduna “material” din propriul meu jurnal, material care sper să ajute pe cineva într-o bună zi. Am fost și în prăpastii, de ce să nu învețe și alții din greșelile mele? Până la urmă, așa e cel mai mișto, să înveți din greșelile altora, care-s proști și n-au știut să fure.

Este posibil să explodeze puțin la început blogul ăsta, dar na, ce să-i fac, am multe materiale strânse și nu mă pot abține. Povești funny, povești triste, întâmplări tâmpite sau lucruri fără sens, toate vor fi puse aici. Bine, asta până când o să ajung în prezent și iar o să mă subestimez, o să consider că sunt o idioată și că nu-s bună de nimic și că mai bine renunț la scris. Asta pentru că nu puține au fost în trecut momentele în care am renunțat la a publica un articol fix când am ajuns în fața laptopului. Ceva se întâmpla, habar nu am ce, pur și simplu mă blocam.

Cred că, de fapt, mai mult simt nevoia să lărgesc cercul de cunoștințe și să obțin aprobare și încurajare din partea celor dragi. Dacă nu voi reuși, măcar știu că am încercat.

În seara în care vorbeam cu Alin și îi ceream părerea în legătură cu numele blogului, mi-a pus o întrebare SIMPLĂ și LOGICĂ: “despre ce vrei să scrii?”. “Despre orice, despre viață, despre bucurii și tristeți, despre noi doi, despre lucruri din trecut, despre mâncare, călătorii, viața cu copil”. Apoi bumerangul m-a lovit în plin scalp: “scrii și despre amante? Ca și alea fac parte din viață.” Well, sper să scriu și despre amante, dar nu despre ale soțului meu :).

Înapoi la numele blogului. În bara de sus o să vedeți ce am hotărât.