Scriu la articolul ăsta de o săptămână. De fapt, sinceră să fiu, acum o săptămână am scris titlul și abia ieri am început să conturez puțin restul.
Am atât de multe de spus aici, încât e posibil să mă prindă 1 iunie scriind în continuare. Viața după apariția copilului reprezintă un subiect despre care se vorbește foarte mult și nu am cum să ratez și eu momentul. E musai să povestesc pentru că sunt absolut convinsă că tot mai există diferențe între povestea mea și poveștile altora.
Cuplul în doi, adică perioada mea de iubăreală cu năzbâtii cu soțul meu, a durat relativ puțin. La noi treaba a mers pe repede-înainte. Na, așa e când apare chimia încă din primul moment petrecut împreună. Am avut la dispoziție aproape doi ani până a apărut Prâslea, din care, evident, nouă luni am purtat burta după mine.
Prea puțin timp pentru noi doi singuri, zic eu, și prea puține concedii (unul, mai exact) fără gânduri acasă la copil și fără remușcări că ăl mic este cu altcineva decât cu noi.
Recunosc, mi-aș fi dorit ca acel cuplu în doi să aibă mai mult timp la dispoziție. De fapt, asta am realizat abia după ce ne-am ‘înmulțit’. Multe lucruri au fost prinse din zbor. Nu ai cum să înveți suficiente lucruri despre o persoană doar într-un an de zile, e imposibil. Uneori trece și viața toată pe lângă tine și realizezi că nu știi multe lucruri despre partener.
Mi-am dorit dintotdeauna copil, încă din adolescență aveam în cap imagini cu mine și un prunc în brațe. Visam să-mi mângâi burta la plimbare prin mall-uri, îmi imaginam scene diverse în care eu îi explicam celui mic una, alta, îmi doream nespus să ating punctul în care toate achizițiile sunt despre copil.
Adevărul e că nu am stat mai deloc separați până să apară sarcina, ne doream foarte mult să ne cunoaștem, să ne aflăm secretele și așa mai departe, iar pentru asta trebuia cumva să stăm împreună cât mai des. Să gătim, să ne uităm la meciuri, să dormim, să bem o sticlă de vin. Soluția: eu pe capul lui (doar sunt femeie).
Nu ne-am sufocat, chiar deloc. Eram în perioada în care lucram în trei schimburi, iar unele nopți nu le dormeam împreună, așa cum în unele zile fiecare își vedea de munca lui (domenii total diferite). Cumva reușeam să compensăm de fiecare dată.
Mai erau și zilele/serile în care hotăram să ne luăm timp cu noi înșine, fiecare la casa lui, iar un mare avantaj a fost faptul că stăteam aproape unul de celălalt. De exemplu, ieșirile lui la bere, care se lăsau cu ajuns târziu acasă, nu se pupau cu tura mea de dimineață din următoarea zi, când alarma suna la 5:45. După cum spuneam, am compensat mereu.
Apoi, etapa ‘sarcina’. A atras după ea mutatul împreună. Împreună însemnând oficial. Cu atât mai mult cu cât noi chiar ne-am dorit ca bebe să apară (în același timp, frate’su trăia drama singurătății; rămăsese singur în apartamentul în care locuise șapte ani, dacă nu mă înșel, cu Alin). N-am fost niciodată vreo mimoză sau vreo miloagă, mereu m-am descurcat și am aplicat proverbul cu briciul (din…ceva…faci brici, știți voi). Însă lucrurile nu au fost prea roz în primele luni și, chiar dacă în mod normal m-aș fi descurcat singură, am considerat că este nevoie să facem imediat pasul cu mutarea, pentru a nu fi nevoită să fac prea mult efort și pentru a avea mereu companie la vizitele medicale.
Și așa s-a terminat adolescența relației noastre.
Imediat cum am scăpat de riscul de avort a început cea mai frumoasă perioadă pentru mine. M-am descoperit așa cum nu o mai făcusem niciodată până atunci. Am aflat cât de mult pot să dorm la prânz, am doborât recordul la numărul de filme/seriale văzute într-o zi (până am născut am văzut ‘Friends’ de două ori – pentru cine nu știe, serialul are zece sezoane a câte douăzeci de episoade), am gătit o groază de chestii noi după diverse rețete străine, am cheltuit enorm la cumpărături. Am stat acasă mare parte din cele noua luni, so…mult timp liber.
Acum? Trăiesc alt film pe altă planetă.
Primele șase luni ca mamă au trecut relativ ușor. Când sunt foarte mici, bebelușii dorm mult și des ziua. În mare parte, nu prea ai multe de făcut. Lapte, schimbat de scutec, spălat și mers la doctor.
Toată treaba s-a schimbat radical în momentul în care piciul a împlinit șase luni și am început diversificarea, fapt care a coincis, spre disperarea mea, cu mersul de-a bușilea. Aici, lucrurile se complică. Pe lângă faptul că am trăit frustrări peste frustrări din disperarea de a găti zilnic, mai punem la socoteală și nevoia acută de a mai petrece timp și cu Alin.
Ușor, ușor am renunțat la partea cu gătitul. Patrick are acum un an și trei luni și mă axez strict pe ce trebuie să mănânce el și pe curățenie, iar bucătăria a fost preluată de Chef Bobeanu Sr., capitol la care nu stă bine, stă chiar foarte bine.
În prezent, toate activitățile noastre de peste zi se încheie la ora 21, când începe rutina cu Prâslea: baie, masă și somn. În cazurile fericite, adoarme cu biberonul în gură. În celelalte cazuri, termină laptele și mai bagă o tură de joacă, ușurel, de vară, până la miezul nopții. Aici intervin coatele între mine și taică’su, în încercarea de a ne trezi unul pe celălalt, fiind nevoiți să mai aruncăm din când în când câte un ochi la copil. Nu de alta, dar televizorul nostru, de aproximativ 120 cm diagonală, a reușit performanța să cadă la insistențele lui Patrick. Da, eram la un metru distanță, dar n-ai cum, efectiv nu ai cum să le prevezi pe toate. Cine are copil, știe mai bine. În apărarea mea pot spune că am reușit să mă mențin lucidă și să rezolv situația cu creierii limpezi, apoi mi-am permis să mor și să înviez în același timp.
Trecând în altă sferă, cel mai greu îi este părintelui care stă acasă cu copilul. Și nu neapărat pentru că ar fi greu din punct de vedere fizic, ci mai mult mental.
Pe mine, una, m-au omorât și încă mă omoară frustrările. Asta pentru că îmi place să am mai multe activități, în paralel dacă se poate, și pentru că sunt perfecționistă de fel. Dacă înainte treceam cu vederea peste anumite aspecte care nu îmi conveneau, acum mă deranjează inclusiv dacă cineva pune o cană la loc în dulap cu toarta spre stânga și nu spre dreapta. Bărbat lejer din fire, al meu soț a venit la pachet cu niște obiceiuri care pe mine mă omoară. Cum ar fi să intre încălțat în casă, să nu observe că soția lui a făcut curat lună, să lase bolul de lapte în chiuveta proaspăt golită de celelalte vase murdare. Nu-l condamn, știu că fiecare om are tabieturile și preferințele lui, însă am dezvoltat o nenorocită de obsesie pentru aprecieri. Consider că programul meu și viața mea s-au schimbat atât de mult de când a apărut copilul, încât pur și simplu văd negru în fața ochilor în cazuri banale.
La o întâlnire cu Prințesa Urbană, la Pitești, Ioana ne-a invitat, la sfârșitul speech-ului ei, să ieșim în față pe rând și să ne spunem ofurile. În sală predominau femeile, deci ofuri cu grămada. Parcă m-ar fi lovit direct în moalele capului. Erau numai mame pe acolo și știam sigur că, dacă ies în fața să spun ce mă supără, multe mi-ar fi înțeles exact nemulțumirile. Am vorbit despre cum fac eu prea multă curățenie în casă, iar el intră încălțat. Despre cum reușesc în unele zile să gătesc două feluri de mâncare și un desert, iar el mănâncă salată și piept de pui. Despre cum eram eu înainte și cum nu mai sunt acum.
Sfaturile primite sunt din sfera ‘ușor de zis, greu de făcut’. ‘Caută timp pentru tine, caută timp pentru voi doi. Vorbește cu el despre ce te supără și căutați împreună soluții’.
Am terminat Jurnalismul, am studiat comunicarea până în pânzele albe și mi-a ieșit pe nas cât de mult am citit. Mi-a plăcut enorm să studiez cărti de psihologie și cărti despre dezvoltarea personală. Dar niciodată nu mi-aș fi imaginat cât de greu este să aplici ce ai învățat în atâția ani.
Revenind la farfuria de mai devreme, încercam să spun că treaba asta cu copilul atrage după sine și un mare dezavantaj, singurul de fapt. Atunci când ești o mamă care își iubește copilul, cum sunt eu, involuntar trăiești stări de nervi. Pentru că nu te apreciază soțul (sau te apreciază, dar nu ți-o arată sau nici macar nu ți-o spune) sau pentru că ai senzația că este nefericit și te întrebi unde greșești. Faptele sunt cele mai importante, dar nu sunt întotdeauna suficiente. Și vorbele contează, iar un cuvânt spus în cel mai potrivit moment poate remedia chiar și o situație foarte nasoală.
La mine frustrarea mai apare și dintr-un alt motiv și recunosc că este un subiect foarte sensibil, însă nu mă feresc să-l recunosc. Vorbesc aici despre partea financiară.
Multe mame aleg să stea acasă cu copilul pe toată perioada celor doi ani. În această perioadă, venitul lor este reprezentat strict de indemnizația pe care o primesc de la stat. Aici, frustrarea apare din faptul că ele nu pot avea și alte venituri care să le permită să iasă la cumpărături cu o prietenă, să-și cumpere rochia mult visată sau să bea o cafea scumpă.
Când am rămas însărcinată, mi-am imaginat că lucrurile vor sta cu totul și cu totul altfel. M-a întrebat Alin într-o seară de ce sunt supărată de fapt, că e greu cu copil sau că trebuia să mai trăim puțin viața de cuplu în doi înainte să apară și Patrick. Am răspuns că nu regret nici măcar o secundă că avem copil, însă nu credeam că va fi ATÂT de greu.
Ca mamă care stă în CCC, redirecționezi totul către copil. Timp, bani, sentimente, visuri. Doar că nu prea mai ai loc să îți mulțumești și sufletul pe de-a întregul.
Luăm ca reper o zi normală. Să zicem că e miercuri. Ai în plan să bei cafeaua, să te joci cu copilul, să îi dai să mănânce, să îl culci, să scrii pe blog, să stabilești câteva întâlniri pentru următoarele zile, să mai bați palma pentru vreo două evenimente, să scoți copilul afară la joacă, iar seara, ca de obicei, rutina zilnică, baie, lapte și somn. Când te trezești, planurile se schimbă precum își schimbă o viitoare mireasă ideile despre propria nuntă. Copilul se trezește cu două ore mai devreme decât preconizai, face câteva tantrumuri, timp în care tu îl iei în brațe și îi ești alături. Aveai de gând să îți ușurezi puțin viața dându-i iaurt cu fulgi de ovăz și de cocos. Doar că, dintr-o dată, puștiul decide că trebuie să vadă neapărat cum arată iaurtul pe gresie. Și era ultimul, la naiba. Te vezi în situația de a pregăti RAPID altceva. Nu de alta, dar nu vrei să ai parte de o scenă cu un copil înfometat. Bate oul, taie ceapa, ardei și niște brânză și pune-o de o omletă. Cafeaua ta deja s-a răcit. Asta dacă ai avut timp să o faci. Pe dinți te speli tu cândva în cursul zilei. Vine ora 12 și trebuie să-l culci. Îi pregătești patul, îi dai laptele și îi cânți frumos la ureche să-l adormi (deja visezi la câte lucruri vei face în cele două ore ale lui de somn, cu toate că, atunci când s-a trezit, ți-ai jurat că vei dormi și tu cu el la prânz). Copilul cântă în tandem cu tine vreo 30 de minute. Într-un final adoarme. Îți faci trei cruci, te ridici de pe canapea și mergi, fără să respiri, până la el în cameră ca să-l pui în pat. Apoi realizezi că nici în liceu nu mergeai atât de migălos pe vârfuri ca acum, doar-doar să nu trezești părinții. Ajungi la ușă și te rogi la toți sfinții să nu scârțâie balamalele. Ieși în viață din camera de tortură.
În cazul meu, următoarele zece minute se petrec stând nemișcată pe scaunul din bucătărie, gândindu-mă ce aș putea să fac mai cu folos în timpul în care bestia, mă scuzați, copilul doarme. Șiiii din toate planurile pe care ți le făcusei cu o seară înainte, te decizi să alegi total altceva: să faci mancare, nu de alta, dar frigiderul arată foarte sexi fără nimic pe el. În el, mă scuzați.
Trec două ore, stingi focul la aragaz, te pupi singură pentru performanța celor două feluri de mâncare și te așezi. Indiferent ce alegi să faci în continuare, dar INDIFERENT, credeți-mă, copilul se trezește. Chit că ți-ai pus să mănânci, chit că te apuci să scrii, chit că vrei să vorbești la telefon. Da, așa e, copilul se trezește.
Îi dai să mănânce. Se repetă scena cu castronul, probabil ai scăpat prea multe roșii în ciorbă. Încerci cu felul doi și, spre norocul tău, rade tot.
Apoi începe nebunia. În cazul nostru, aruncă săpunul de wc ÎN wc. Îl scoți de acolo repede, să nu cumva să se înfunde, și anume, wc-ul (toaleta, pentru cei mai sensibili). În doi secunzi și trei mișcări, copilul pornește cuptorul. Îi explic că este ‘uf’, că face buba etc, îți râde în nas și pleacă. Oprești cuptorul și găsești copilul lovind imensitate de televizor cu biberonul plin cu apă. Asta după ce, în trecut, televizorul a ajuns în cârca lui. Pesemne că a uitat ce se poate întâmpla dacă balansează ditamai monstrul. Ștergi televizorul de apă, îl aranjezi la loc în poziția lui corectă și auzi un sunet de veselă spartă. Un castron și-a găsit sfârșitul în mâinile copilului. Să-i fie țărâna ușoară. Amin! Strângi cioburile, i le arați lu’ ăla micu și îi explici iar treaba cu ‘uf’ și cu ‘buba’. Pui mătura la loc și auzi câinele cum urlă dintr-un colț. Cineva îl trage de moț, în joacă. Prinzi moțul la loc și copilul se întoarce ud leoarcă. Realizezi că ai dat cu mopul cu o seară înainte și ai uitat să golești găleata. Vine vremea schimbatului și, de amețită ce ești, lași copilul în pat, în fundul gol, ca să te duci să iei un pampers din sertar. Ups, eroare. Când te întorci, copilul a făcut pipi în pat. Pui pampers, lași copilul la joacă și tocmai ce ți-ai mai adăugat o treabă în plus pe listă. Nu aveai în plan să speli, dar ce crezi? N-ai încotro și bagi la spălat. Și cum să consumi atâta apă și atâta curent pentru o lenjerie? Nu nu, te duci și scoti din debara coșul cu rufe murdare, pe care plănuiai să le speli în aaaaaaltă zi, doar tu știi când, și gata, ai rezolvat și coșul. Noroc cu copilul. NOT! Lista poate continua mult și bine, că la faza cu spălatul eram abia la jumătatea zilei.
Și seara vine soțul, cam pe la 8 așa, obosit de atâta muncă și se joacă cu ăla micu’. O oră, o ora și un pic, că dup-aia cine crezi ca intră iar în peisaj, cu baia, laptele și somnul? Exact, ai ghicit! Mă-sa 🙂
Să mai menționez și de femeia în care se transformă mama de mai sus?
