Îmi pare rău că m-am tuns. Nu mă pot obișnui, mă simt dezechilibrată. Era el mai rar, dar era mai lung. Puteam să îl aranjez cumva. Mai un tapat, mai un coc. Îmi doresc să mă țin de tratamentul de păr. Și nu oricum, ci și intern, și extern.
Vreau să fiu mai ordonată și să mă concentrez mai mult. Uit cafeaua, cheile, câinele (da, am uitat-o în parcare și am plecat), plăți de făcut, chestii normale. Mă duc la bucătărie să bag mâncarea în frigider și mă trezesc în dulap, căutând dulciuri. Aș vrea să mă pot ține de tratamentul de concentrare. Să respect agenda pe care o scriu cu mâna mea.
Aș vrea să fiu (mai) calmă cu copilul meu, cu toate că relația noastră s-a îmbunătățit mult în ultima perioadă. Să îl înțeleg mai des, să fiu mai răbdătoare, să las la o parte alte activități atunci când vrea să ne jucăm.
Aș vrea să zâmbesc mai des. Bine, eu zâmbesc, de fapt, dar văd doar eu. Cei din jur nu văd nimic. Sunt mai tot timpul încruntată și până și copilul îmi spune, când mă las în jos la nivelul lui să îi ridic/dau jos chiloții, ‘mami, nu mai fi supărată’. Eu nu sunt supărată, de fapt. Sunt doar îngândurată.
Îmi doresc să mă odihnesc mai bine noaptea. În ultima perioadă creierul meu și-a setat ora 3 dimineața. La ora aia, deschid ochii pentru că am visat urât și nu mai pot să adorm la loc. Visez atât de urât de căteva săptămâni, încât, atunci când mă trezesc la 3, deschid laptopul să mai văd un film ca să uit imaginile urâte din coșmar. Visez lucruri triste cu familia, cu animale în general, cu ce se întâmplă în Australia, cu oameni răi. Am zis să nu apelez la pastile de somn, că cine știe în ce o mai dau. Pur și simplu nu îmi aduc aminte ultima noapte când am dormit 6 ore legate. Dorm numai câte 3-4 ore. Apoi stau cu ochii pe pereți sau în laptop. Și mai adorm dimineața, la 6-7, după care sună ceasul la 8 să mă trezesc. Și când văd ca e 7 și mă ia somnul și știu că sună alarma la 8, nici nu mă mai culc.
Aș mai vrea și să revin la partea cu gătitul chestiilor sofisticate. Spaniole, italienești, arăbești și tot așa. Am gătit în ultima perioadă numai ciorbe și fripturi. Mi-e dor de un sos special, de niște condimente din alte țări.
Îmi mai doresc și să am curaj să spun ‘te iubesc’ persoanelor din jurul meu care chiar merită să audă lucrul ăsta. Și să încep cu maică’mea, chiar dacă suntem ca șoarecele și pisica aproape de fiecare dată când ne întâlnim (aici tind să cred că se aplică regula lui Tom si Jerry, care se bat toată ziua, dar nu ar putea să trăiască unul fără celălalt). Habar n-aveți voi cum e să te întorci după o săptămână de vacanță și, pe drum, să te sune maică-ta și să te întrebe ‘ce vrei să-ți gătesc pentru când ajungi acasă?’ Deci, să ne înțelegem, bătea vântul în frigiderul meu, mă aștepta o seară plină de desfăcut bagaje, băgat rufe la spălat, strâns alte rufe lăsate la uscat înainte să plec, făcut baie la 3 oameni, culcat 3 oameni, asta după 8 ore pe drum și tu ești întrebat CE vrei să ți se gătească. Nu DACĂ, nu CÂND, ci CE. Apoi, când vii acasă, găsești ce ai ‘comandat’ și a doua zi vine altă mamă și te ajută să faci curat. Sunt o nesimțită, o nerecunoscătoare. Le-am zis vreun ‘mulțumesc’? Ați ghicit, nu.
Hai, plângeți acum, că ‘eu, dacă aș avea ajutorul tău, aș fi mega recunoscătoare, le-aș pupa picioarele’. Bă, eu nu știu să pup picioare și nici nu am să o fac. Că și eu o să am 50+ ani și o să îi spăl chiloții lui fi-miu doar din iubire, nu din obligație sau pentru că așa dorește prințul. Dar cu siguranță voi aștepta un ‘mulțumesc, mamă’. Atât. Gata, am zis. Mulțumesc, mamă, pentru că îmi suporți fițele și crizele, ca și când mie mi se cuvine tot. Ca și când tu ai fi obligată să faci toate lucrurile alea pentru mine. Nu-mi doresc decât să am curaj să ‘mulțumesc’ și să ‘te iubesc’ mai des.
Așa, să nu uit de balcon. Si pe el aș vrea să-l amenajez tot anul ăsta, să-i pun calorifer, măsuță, fotolii și dulap, ca să-l transform în loc de relaxare pentru noi doi și copil.
Astă iarnă am făcut o campanie caritabilă mai grea ca niciodată. O campanie care mi-a mâncat ficați, nervi, zile cu familia, bani și sentimente. Printr-un simplu anunț în cadrul grupului de pe Facebook al cartierului în care locuiesc am reușit să duc două dube la Părintele Tănase din Valea Plopului, plus cadouri la o clasă întreagă de la o școală cu copii cu dizabilități, plus încă vreo 2-3 copii tot cu probleme din Arges, plus alte cutii cu o plapumă și haine groase pentru câțiva bătrâni de prin Iași. A fost camera lui fi’miu, săraca, pliiiină ochi de pachete timp de 2 luni. Am făcut la ture din casă la parter de numai picioarele mele și sufletul meu știu. Am făcut sute de pachete numai eu, cu mâna mea, de nici nu mai țin minte câte pungi și câte role de ambalaj am folosit. Am neglijat familia pentru campania asta. M-am neglijat pe mine. În fine, ca să scurtez, aș vrea să încerc să nu mă mai implic în campanii atât de mari, să mă mai și temperez uneori, căci degeaba îmi doresc eu să ajung chiar și în Australia să salvez oameni și animale dacă pierd bucăți din mine când fac asta. Doamne, am văzut o femeie care a salvat un (urs) koala din foc. Aia sunt eu, acolo m-ați vedea pe mine dacă ar fi foc la noi. În fine, cred că sunt mult prea empatică decât pot duce. Soțul și-a pus mâna în cap când a auzit de campania mea din iarnă, a zis că nu sunt tocmai sănătoasă, dar săracul a trimis colete pe banii lui și a ambalat cutii la birou, cu toate că el nu rezonează la fel ca mine cu astfel de situații.
Îmi doresc multe, dar, în general, sper să fiu sănătoasă și puternică.
