Să tot fie vreo trei luni de când scriu articolul ăsta în capul meu, însă niciodată nu am avut suficient curaj să o fac. Simt nevoia să aștern aici tot, nu doar în jurnalul meu, să povestesc prin ce am trecut de când cu pandemia vieții. Nici acum nu am curajul necesar, dar cumva trebuie să smulg plasturele.
Uitându-mă în urmă la cariera mea profesională, parcă îmi vine să plâng. Niciodată nu am fost norocoasă din punctul ăsta de vedere și nici nu m-am născut vreun copil talentat la ceva anume. Încă de la 19 ani m-am angajat în sistemul bancar, pe care, btw, l-am urât cu toată ființa. Însă mereu am fost motivată de ce urma să vină. Mi-am propus să rezist într-un birou unde eram cam douăzeci de colegi, dintre care doar trei femei, pentru că știam unde țintesc. Am făcut to-do-list-ul, care a fost pretty short: permis de conducere, mașină, casă. Pe toate le-am bifat datorită siguranței job-ului și salariului constant. Ce sacrificii am făcut, doar eu știu. Nouă ani în trei schimburi, două facultăți și alte proiecte, toate în paralel. Am lucrat o perioadă într-un mall la un magazin de haine. Lucram tură 7-15, apoi 4 ore la magazin. Lucram 4 ore la magazin, apoi tură 15-22 în bancă. Lucram tură 22-07, apoi 4 ore la magazin, apoi la facultate. Apoi, după ce am renunțat la mall, la un moment dat mi-am dorit să fac ceva cu Jurnalismul și am stat trei luni în internship la o televiziune sportivă cu program haotic. Când nu eram la munca, eram pe teren, luam interviuri, ba chiar am plecat și în deplasări. A fost cea mai frumoasă perioadă din traseul carierei mele. Acolo l-am cunoscut si pe handicapatul de Maris, cel care mi-a fost prieten cu adevărat ani la rând. Ne vedem rar acum, însă când mai bem câte o bere mereu povestim ca și când ne-am fi văzut cu o zi în urmă. Când am tras linie și am cerut angajarea la postul respectiv de televiziune, mi s-a spus că nu mi se poate oferi salariul promis la început, ci doar jumătate. Le-am urat de bine și am rămas în continuare în bancă. Doar sufletul meu știe cât de mult am fost subestimată, căci lucram în IT, un domeniu cu care nu am rezonat, însă am rămas pentru siguranță. Au mai fost perioade, în paralel cu cele trei schimburi, când aveam grijă de copii. Simțeam nevoia să fac cu totul altceva în timpul liber, ca să nu o iau razna. Am fost bona unui copil de trei ani, apoi bona a doi frați, unul la grădiniță, altul la școală. Le găteam, mergeam în parc, o luam pe cea mare de la școală, făceam temele, îi culcam.
Până când corpul meu a cedat. Efectiv nu mai apucam să dorm decat 3-4 ore pe zi și așa am decis să mă axez doar pe job-ul din bancă. Apoi, în 2016, a apărut Prâslea, care mi-a adus doi ani de liniște, cei doi ani în care am stat cu el acasă. Nu spun că a fost usor, căci am facut și binecunoscuta depresie postpartum. Însă, cumva, eram ușurată că nu trebuie să mai merg în locul pe care îl uram atât de tare.
Cei doi ani, însă, nu au fost chiar așa relaxați. Am decis să pun pe picioare propriul business. Fix ce îmi doream, o agenție de evenimente. Nu mai povestesc aici cum umblam cu copilul în marsupi pe la Registrul Comerțului sau să semnez contracte, important este că, atunci când a trebuit să iau decizia dacă să mă întorc la munca sau nu, am zis pas. Mi-am dat demisia și am continuat cu agenția.
Terapeuta la care am fost după ce am născut mi-a zis o chestie foarte interesantă, cum că un business ajunge să iasă pe profit după trei ani, cică ar fi o regulă. Well, la mine s-a adeverit. În 2019 nu prea am avut weekend-uri libere din martie și până în noiembrie. Anul trecut, la sfârșit, am reusit să acopăr singură 90% din cheltuieli. Și am zis “this is it”, la anul gata, susțin totul doar din firmă. Aveam deja contracte pe 2020 care acopereau cam toată vara. Urma un an full. Agenția devenise al doilea pui, cum mi-a plăcut mereu să spun.
Ar trebui să mai scriu încă vreo cinci articole despre cât de mult iubesc ce fac și despre cât de mult suflet am pus. M-am axat extrem de mult pe decor (îmi spunea o clientă acum câteva luni că i se pare extrem de frumos să poți fi adult și să te poți juca cu baloanele și să mai faci și bani din asta), pe flori, pe photo cornere, pe panouri cu flori sau baloane. Mi-am așternut totul singură în ceea ce privește managementul firmei. De la curățenie în sediu, până la tocuri, întâlniri și semnări de contracte.
Martie 2020. Stare de urgență. La revedere evenimente, la revedere grădiniță copil, la revedere orice activitate care mă făcea să ies din rutina zilnică. Toate evenimentele au fost amânate/anulate. Am rămas în fundul gol, pe românește. Din martie sunt acasă cu copilul și încă nu imi explic cum de nu am făcut iar depresie. Sau poate am făcut, cine știe, și nu-mi dau seama (sunt într-o stare continuă de nervi în ultimul timp). Nu credeți în depresie? Ooo, ba să credeți, e reală. Toată logistica este depozitată în trei locuri diferite. Am avut evenimente răzlețe care au necesitat flori de la mama din pod, panou de la depozit și alte măruntaie de acasă. Am muncit pentru o lumânare și două buchete de mi-a sunat apa în cap. În fine.
Săptămâna asta aștept contractul de la noul loc de muncă. De luni încep. Am păstrat și agenția pentru weekend. Așa am decis eu că e cel mai bine să merg mai departe.