Diary

Lângă copii e cel mai bine, chiar și atunci când sunt 50

Am fost în tabără.

Am fost pentru prima oară în tabără, dar și ca voluntar.

Am fost pentru prima oară în tabără, dar și ca voluntar pentru 43 de copii.

Am fost pentru prima oară în tabără, dar și ca voluntar pentru 43 de copii, printre care și al meu.

Am fost pentru prima oară în tabără, dar și ca voluntar pentru 43 de copii, printre care și al meu. Tabăra a fost de ski.

Să vă explic ceva înainte. Tabără de ski înseamnă bagaj normal + bagaj cu toate cele pentru ski. Înmulțiți totul cu 50 (că au mai fost copii care au venit separat cu părinții).

A durat 6 zile și a fost extraordinar de greu. În prima noapte când am ajuns acasă am dormit 10 ore fără să mă întorc, fără pipi, fără apă. Când m-am dat jos din pat dimineață am simțit cum mi se topesc picioarele din cauza febrei musculare (am ridicat de pe pârtie inclusiv copii de 60 kg, în condițiile în care prefixul greutății mele este 4). Nici dacă mă bătea cineva cu făcălețul nu cred că mă durea așa de rău tot corpul.

Dana, fac caca.

Dana, nu găsesc elastecul de păr.

Dana, vreau să plâng.

Dana, ajută-mă să mă îmbrac.

Dana, pune-mi apă în bidon.

Dana, te iubesc!

Danaaaaaa!

Treci în cameră, te rog!

Strânge-ți lucrurile de pe jos.

Nu ieși în curte fără mine.

Unde îți sunt mânușile?

De ce nu dormi?

Nu vă mai certați.

Ia bidonul cu apă la masă.

Și eu te iubesc!

Ultimele două paragrafe au avut loc în decurs de fix 3 minute.

Cele mai frumoase două amintiri îmi vor rămâne cele în care:

-N. m-a strigat de la etaj: Danaaaaa, vino repede sus! E urgent? Da! Eram cu alt copil pe budă. Îl las pe budă, ajung la etaj din câțiva pași, mă uit stânga-dreapta, care și ce ai pățit? Vine, mă ia in brațe și întreb ce s-a întâmplat și care e urgența. Nimic, voiam să-ți spun că te iubesc. Și m-a pupat pe burtă. Aș fi vrut să mă topesc, dar a trebuit să mă întorc la celălalt care urla de pe budă că a terminat.

-R. vine cu clăparii în picioare până la mine. De ce nu stai jos? O să obosești înainte de plecare dacă te tot plimbi. Răspuns: am venit să îți spun că te iubesc. Și, cum grămada cere vârf, au mai sărit încă două pe mine cu aceleași complimente.

Menționez că în ambele cazuri am dovezi solide.

Random:

-Copii, verificați dacă sunteți transpirați. Al meu s-a verificat în chiloți, jur (like…wtf?).

-Dacă am febră musculară, înseamnă că sunt bolnav?

-Cât de lung e Câmpulung?

-Record la pași (ai mei): 20.000 într-o zi

-Într-una din nopți mi-am luat un pumn în freză și un șut în burtă în decurs de câteva secunde de la 2 copii diferiți (în timp ce dormeam)

-Am reușit performanța de a dormi la prânz două minute

-Am cărat schiuri cât pentru o săptămână de sală

S-a muncit enorm pentru a fi puse la punct toate activitățile. Baloane, mașină de fum, videoproiector, artificii, sticle pentru sporul casei cu semințele aferente, plimbări seara cu toți copiii, autocar, cazări, catering, mic dejun, popcorn. Nici nu mai știu câte au mai fost.

Ce pot să zic, am trăit o experiență extrem de frumoasă și mă simt norocoasă că am trecut prin ea.

Acum stau la pândă pentru tabăra de vară 😀

Responsabili pentru dezmăț:

-Fun Camp, profesor coordonator George Vidu & Trupa: https://www.facebook.com/Fun-Camp-103266565165137

-Snowline: https://www.facebook.com/snowline.ro

Pauza binemeritată de 30 de secunde
Diary, Family

Hai că se poate. In your face, Covid!

Am vorbit despre Covid și despre cum mi-a pus el business-ul la pământ de mi s-a răcit gura. Măcar de ar fi zis și el “bine, mă, gata, plec și te las în pace cu agenția ta cu tot”. Dar nu, el lovește din ce în ce mai rău.

Așa că am decis să fac din Prime Time Events și din supărarea asta cu Covid o etapă temporar în pauză. Uite așa, până la primăvară nu mai scriu despre cât sunt de tristă și afectată, ci scriu doar despre ușa care mi s-a deschis.

Aici am povestit acum câteva luni de zile despre cum m-a afectat Covid pe mine. A, și eram și puțin în depresie.

Iar aici povesteam, la sfârșitul articolului, că am reușit să mă angajez. În ziua aceea nu m-am simțit pregătită să vorbesc despre asta. Simțeam că îmi trădez puiul, nu puteam să povestesc despre FERICIREA PE CARE O TRĂIESC ACUM în timp ce pentru el sunt atât de tristă, păi cum să vorbesc eu despre noul loc de muncă, iar puiul meu să zacă într-un colț, uitat de toată lumea? Ca și cum nici nu se răcise mortul în groapă, vorba aia.

Dar nu. Niciun mort n-a murit în nicio groapă. Puiul meu este un pui mic și frumos, care a fost diagnosticat cu un mic handicap. Mergem la doctori, tratăm, stăm cuminți în casă și, când va fi pregătit, îl voi scoate iar la joacă. În asta va consta etapa de pauză. Când se va pune din nou pe picioare, voi fi la fel de mândră de el cum am fost și până acum. Dar un lucru e cert, că nu îl părăsesc.

Acum cred ca pot să vorbesc împăcată despre noua etapă.

Încă de prin iunie-iulie am realizat cât de gravă este situația și am început să caut un alt loc de muncă. Lucrurile s-au mișcat încet și greoi. Refuzuri, nebăgări în seamă, interviuri eșuate și altele. Nu știu de ce m-am gândit eu că HR-ul ar fi cel mai potrivit domeniu. Și nu spun “nu știu” în ideea “nu știu cum am putut să mă gândesc la așa ceva”, ci în ideea fix de “nu știu”. Am considerat că mi se potrivește, că interacțiunea cu mulți oameni noi zi de zi mă va ajuta și îmi va arăta valoarea.

Pornind de la ideea asta, am pus un anunț funny și serios în același timp pe un grup de antreprenori de pe Facebook. Acolo reacțiile au fost light, nici pro, nici contra. A, și câteva sfaturi pe ici, pe colo. Până când mi-a scris Ștefan în privat și mi-a recomandat să postez anunțul pe un grup de nișă (HR HUB). Am intrat, am postat și la fel: nicio reacție pozitivă, doar sfaturi sau “trimite-mi cv-ul că te caut eu”.

Între timp, discuția din privat cu Ștefan a continuat să curgă. M-a “vânat” în cel mai elegant mod posibil. Nici nu știu cum să explic sau cum să povestesc. El avea nevoie de un om pe vânzări. Mi-a povestit în linii mari ce fac ei acolo și ce ar trebui sa fac eu. Pe undeva i-a scăpat cuvântul “IT”. Gata, aia a fost. I-am zis că îi mulțumesc pentru modul frumos în care imi prezintă lucrurile, însa nici că aș mai vrea să am vreodată de-a face cu IT-ul în viața mea (dacă nu știți povestea, mai bine, că e destul de tristă, dar e pe blog dacă sunteți curioși). El că nu și nu, că nu e ce crezi, nu e chiar IT, e mai mult despre dezvoltarea business-ului și chiar a ta proprie. Eu nu și nu, că fugi înapoi la treaba ta, întoarce-te de unde ai venit. El că nu și nu, că să vezi ce frumos o să fie, ba chiar mi-a trimis minute întregi de înregistrări cu povești despre cât de frumos ar fi să aleg job-ul ăla și tot ce reprezintă el. Și tot așa, am făcut ping-pong cred că vreo lună.

Urma să plec în concediu și i-am spus să îmi dea răgaz o săptămână ca să mă pot întoarce și apoi stăm din nou de vorbă. Ce gândeam eu: “habar nu are el că știu de pe acum că îl voi refuza”. Habar nu aveam eu ce întorsătură urma să ia situația :))

Între timp, am susținut și două interviuri online, de unde îmi doream tare mult să iasă ceva. O companie era în domeniul fashion, cealaltă în domeniul pharma. Ambele job-uri erau super drăguțe. Ba chiar m-am rugat să iasă ceva cu una din ele ca să nu fiu nevoită să merg la IT-iști :))) Îmi era puțin rușine să îi spun lui Ștefan că sunt ultimii pe care i-aș alege, însă asta era urmarea traumelor din trecut.

A venit concediul, am susținut cele două interviuri din camera de hotel și aia a fost. Mie mi s-a părut că totul a decurs ok și că vor veni vești bune. A trecut concediul și ne-am întors acasă. Nicio veste de la cele două companii. Deja îmi frecam mâinile, zic “aoleu, trebuie să mă duc la interviu la it-iști, că le-am promis, nu dau inapoi, ce mă fac, #vaidecapulmeu, oimaigad cum îi refuz etc”. Chiar mă gândeam la un moment dat “dacă se aliniază astrele și primesc răspuns pozitiv de la toți trei, păi ăștia sunt pe locul trei” :))

Vine ziua cu interviul la it-iști. Din părțile celelalte încă nu aveam vești. Eu, bătută în cap, o țineam pe a mea în cap că “eu nu vin aici”. Ah, să nu uit. Interviu a fost doar pentru mine. Pentru Ștefan și Ana (el jefe y la jefa) a fost o “hai-să-o-cunoaștem-pe-dana” kind of meeting.

Întâlnirea a durat mai bine de o oră, timp care efectiv a zburat. Apoi am coborât la masa. Aia a fost tot.

Când am ajuns acasă am știut care este decizia pe care o voi lua. Am decis să rămân cu ei fără doar și poate. Sufletul îmi zburda și mă amenința că îmi iau o mamă de bătaie dacă nu îl ascult. Temerile fuseseră învinse.

Ei sunt Brunomag Concept, o companie care se ocupă cu digitalizarea proceselor de business (dacă nu știți ce înseamnă, google it, asta fac eu de când m-am angajat 🙂 ).

Ce vreau să spun, de fapt, căci aici voiam să ajung, este: nu cred că există loc pe lumea asta unde să fi putut găsi mai multă liniște, profesional vorbind. Ștefan face pe majoreta doar ca să mă facă să zâmbesc și să nu privesc job-ul ca pe o povară. Ana mă întreabă dacă am mâncat, dacă am luat pauză și îmi face masaj la cap atunci când nu mă simt bine. Mai am trei colegi, Eliza, Lăcră și Andrei, pe care i-am bătut la cap din ziua 1 și care mi-au fost alături necondiționat (ei lucrează de acasă în Constanța, deci probabil acum se oftică pentru că eu am parte de masaje la birou și ei nu). De puțin timp s-a alăturat și Ștefan Al Doilea echipei noastre.

Se pune foarte mult accent pe respect, iar ăsta este motivul pentru care sunt împăcată cu decizia mea. Sunt RESPECTATĂ. Sunt ÎNCURAJATĂ să îndrăznesc mai mult. Am avut curaj să dau feedback-uri colegilor, să spun cu voce tare “am o problemă”, să îmi fac propriul program…și toate astea fără să îmi tremure scaunul sub fund.

Capitolul cu “programul după capul meu” este foarte sensibil pentru mine. Este ceea ce m-a determinat să deschid agenția in the first place. Pentru că am născut un monstrulet copilaș drăgălaș cu probleme de sănătate (bine, le-am învins și pe alea între timp) și am vrut să știu că pot fi alături de el no matter what. Când m-am angajat la Brunomag, vedeam numai “ca calul”, în față. M-am panicat crezând că voi fi blocată 8 ore într-un birou și cam aia va fi. Însă, în timp, lucrurile s-au așezat. Cu maxim respect față de colegi îmi aranjez programul astfel încât să pot trăi împăcată în continuare.

Îmi amintesc o fază dintr-o zi de vineri. Am lucrat doar 4 ore, nu mai țin minte de ce. Îi scriu Anei că recuperez următoarea zi. Răspuns: “mâine? tu nu știi că mâine e sâmbătă?”.

Ah, să nu uit, mi-a spus Ana că pot să vin cu cel mic la birou într-o zi când nu am cu cine să îl las. Like wtf, vreau și eu să știu 3 oameni din viața mea cărora li permite lucrul ăsta. Bine, că nu l-aș lua e partea a doua. Cel mai probabil l-aș lua de-o aripă și aș sări cu el pe geam. Al meu nu e copil de dus la birou :)))

Astăzi (“astăzi” fiind acum nu mai știu cât timp, că scriu de vreo două săptămâni la articolul ăsta) am realizat un lucru extrem de important, a fost practic ca un prag pe care l-am pășit cu brio. Totul este EXTREM DE ORGANIZAT. Tot. Proceduri, reguli, task-uri, iar asta doar prin prisma faptului că ei fix cu implementarea acestor lucruri se ocupă, de fapt. E un fel de “Raiul pe pământ” pentru mine. Credeam că sunt eu prea obsedată de munca organizată, dar se pare că ei m-au întrecut 🙂

Nu aș fi putut să iau decizia de a rămâne cu ei fără sprijinul familiei, care mi-au semnalat faptul că radiez de fiecare dată când povestesc despre ce fac ei.

P.S. i-am spus lui Ștefan că degeaba face pe majoreta în birou dacă nu își ia fustiță și pampoane.

Diary

Cum reușești să mergi înainte, cu capul sus, când cel mai mare și frumos vis ți-a fost năruit?

Să tot fie vreo trei luni de când scriu articolul ăsta în capul meu, însă niciodată nu am avut suficient curaj să o fac. Simt nevoia să aștern aici tot, nu doar în jurnalul meu, să povestesc prin ce am trecut de când cu pandemia vieții. Nici acum nu am curajul necesar, dar cumva trebuie să smulg plasturele.

Uitându-mă în urmă la cariera mea profesională, parcă îmi vine să plâng. Niciodată nu am fost norocoasă din punctul ăsta de vedere și nici nu m-am născut vreun copil talentat la ceva anume. Încă de la 19 ani m-am angajat în sistemul bancar, pe care, btw, l-am urât cu toată ființa. Însă mereu am fost motivată de ce urma să vină. Mi-am propus să rezist într-un birou unde eram cam douăzeci de colegi, dintre care doar trei femei, pentru că știam unde țintesc. Am făcut to-do-list-ul, care a fost pretty short: permis de conducere, mașină, casă. Pe toate le-am bifat datorită siguranței job-ului și salariului constant. Ce sacrificii am făcut, doar eu știu. Nouă ani în trei schimburi, două facultăți și alte proiecte, toate în paralel. Am lucrat o perioadă într-un mall la un magazin de haine. Lucram tură 7-15, apoi 4 ore la magazin. Lucram 4 ore la magazin, apoi tură 15-22 în bancă. Lucram tură 22-07, apoi 4 ore la magazin, apoi la facultate. Apoi, după ce am renunțat la mall, la un moment dat mi-am dorit să fac ceva cu Jurnalismul și am stat trei luni în internship la o televiziune sportivă cu program haotic. Când nu eram la munca, eram pe teren, luam interviuri, ba chiar am plecat și în deplasări. A fost cea mai frumoasă perioadă din traseul carierei mele. Acolo l-am cunoscut si pe handicapatul de Maris, cel care mi-a fost prieten cu adevărat ani la rând. Ne vedem rar acum, însă când mai bem câte o bere mereu povestim ca și când ne-am fi văzut cu o zi în urmă. Când am tras linie și am cerut angajarea la postul respectiv de televiziune, mi s-a spus că nu mi se poate oferi salariul promis la început, ci doar jumătate. Le-am urat de bine și am rămas în continuare în bancă. Doar sufletul meu știe cât de mult am fost subestimată, căci lucram în IT, un domeniu cu care nu am rezonat, însă am rămas pentru siguranță. Au mai fost perioade, în paralel cu cele trei schimburi, când aveam grijă de copii. Simțeam nevoia să fac cu totul altceva în timpul liber, ca să nu o iau razna. Am fost bona unui copil de trei ani, apoi bona a doi frați, unul la grădiniță, altul la școală. Le găteam, mergeam în parc, o luam pe cea mare de la școală, făceam temele, îi culcam.

Până când corpul meu a cedat. Efectiv nu mai apucam să dorm decat 3-4 ore pe zi și așa am decis să mă axez doar pe job-ul din bancă. Apoi, în 2016, a apărut Prâslea, care mi-a adus doi ani de liniște, cei doi ani în care am stat cu el acasă. Nu spun că a fost usor, căci am facut și binecunoscuta depresie postpartum. Însă, cumva, eram ușurată că nu trebuie să mai merg în locul pe care îl uram atât de tare.

Cei doi ani, însă, nu au fost chiar așa relaxați. Am decis să pun pe picioare propriul business. Fix ce îmi doream, o agenție de evenimente. Nu mai povestesc aici cum umblam cu copilul în marsupi pe la Registrul Comerțului sau să semnez contracte, important este că, atunci când a trebuit să iau decizia dacă să mă întorc la munca sau nu, am zis pas. Mi-am dat demisia și am continuat cu agenția.

Terapeuta la care am fost după ce am născut mi-a zis o chestie foarte interesantă, cum că un business ajunge să iasă pe profit după trei ani, cică ar fi o regulă. Well, la mine s-a adeverit. În 2019 nu prea am avut weekend-uri libere din martie și până în noiembrie. Anul trecut, la sfârșit, am reusit să acopăr singură 90% din cheltuieli. Și am zis “this is it”, la anul gata, susțin totul doar din firmă. Aveam deja contracte pe 2020 care acopereau cam toată vara. Urma un an full. Agenția devenise al doilea pui, cum mi-a plăcut mereu să spun.

Ar trebui să mai scriu încă vreo cinci articole despre cât de mult iubesc ce fac și despre cât de mult suflet am pus. M-am axat extrem de mult pe decor (îmi spunea o clientă acum câteva luni că i se pare extrem de frumos să poți fi adult și să te poți juca cu baloanele și să mai faci și bani din asta), pe flori, pe photo cornere, pe panouri cu flori sau baloane. Mi-am așternut totul singură în ceea ce privește managementul firmei. De la curățenie în sediu, până la tocuri, întâlniri și semnări de contracte.

Martie 2020. Stare de urgență. La revedere evenimente, la revedere grădiniță copil, la revedere orice activitate care mă făcea să ies din rutina zilnică. Toate evenimentele au fost amânate/anulate. Am rămas în fundul gol, pe românește. Din martie sunt acasă cu copilul și încă nu imi explic cum de nu am făcut iar depresie. Sau poate am făcut, cine știe, și nu-mi dau seama (sunt într-o stare continuă de nervi în ultimul timp). Nu credeți în depresie? Ooo, ba să credeți, e reală. Toată logistica este depozitată în trei locuri diferite. Am avut evenimente răzlețe care au necesitat flori de la mama din pod, panou de la depozit și alte măruntaie de acasă. Am muncit pentru o lumânare și două buchete de mi-a sunat apa în cap. În fine.

Săptămâna asta aștept contractul de la noul loc de muncă. De luni încep. Am păstrat și agenția pentru weekend. Așa am decis eu că e cel mai bine să merg mai departe.

Diary, Family

Cum și cât ne-a afectat coviduț pe noi

În iunie 2016, cu Patrick în sistemul de purtare și cu geanta plină cu acte pe umăr, pășeam plină de speranță la Registrul Comerțului, cu scopul de a depune actele pentru noua firmă ce avea să devină Prime Time Events (www.primetimeevents.ro). Îmi aduc aminte și acum, eram în 30 iunie. Nici nu aș putea să uit, e ziua maică-mii atunci. Că am mai făcut vreo 4-5 drumuri, cu sau fără copil, nu mai contează. Pe 8 august a ieșit certificatul.

Multă lume mi-a vorbit apoi despre regula celor 3 în business: o afacere se pune cât de cât pe picioare abia în al treilea an de activitate. (și aici îmi vine în minte și regula celor 3 într-o relație: după 3 ani, ori te însori, ori o lași 🙂 )

Pe cuvânt că la mine s-a adeverit în proporție de 90% treaba cu regula asta. Anul 2020 era al patrulea an și îl vedeam să-mi ia aerul de câte evenimente aveau să urmeze. În 2019 nu prea am avut weekend-uri libere din aprilie până în octombrie, deci urma să vină un val și mai mare. Bugetul investit în promovarea site-ului a crescut semnificativ, contractele pe 2020 au început să apară încă de anul trecut, oamenii nu au întârziat să reapeleze la serviciile noastre.

Ei bine, luna martie a sosit, omul negru a venit. După anunțarea stării de urgență, toate evenimentele programate pentru anul acesta s-au amânat pentru o dată ulterioară, pe care nimeni nu o știe, unele chiar au fost anulate. Așadar, ședem blând și-om vedea.

Firma soțului, din fericire, nu a fost afectată extrem de mult, întrucât ei sunt distribuitori de produse naturise și nu numai, deci le-a fost ușor să se adapteze. Au introdus la vânzare măști, mai multe vitamine, mai multe produse pentru imunitate. Faptul că nu lucrează direct cu publicul a reprezentat un avantaj. Nici curierii nu și-au oprit activitatea, deci alt avantaj pentru noi.

“Acasă” a suferit niște modificări, iar una majoră este faptul că piticania nu mai merge la grădiniță. Fiind una particulară, am hotărât că cel mai înțelept este să îl țin cu mine acasă, dacă tot nu am activitate, ca să nu mai plătim taxa. Ar fi fost chiar culmea, nu? Eu acasă, rupând Netflixul în două și copilul la grădiniță, cu taxa plătită.

Pe de alta părte, și creierul meu a fost zdruncinat nițel. Povesteam mai sus cât de bine mă așteptam să meargă anul ăsta partea profesională. Ne mai mutăm și în sediu nou, deci entuziasmul era cu atât mai mare cu cât urma să-mi amenzajez noua căsuță în care îmi voi petrece jumătate din zi.

În rest, din-astea uzuale:

-unghiile de la mâini mi-au crescut atât de mult încât mă împiedic în ele; femeile știu cât de greu este să îți faci manichiura singură acasă atunci când folosești gel (până într-o zi când am pilit câteva ore la ele, căci nu le mai suportam, plus că eu sunt genul care le poartă scurte, chiar și fiind ele cu gel);

-la pedichiură nu mă bag pentru că mi-e teamă; noroc că avem unghieră în casă;

-pe 16 mai mă programez la cosmetică, mai are rost să zic de ce? :))

-evit selfie-urile în perioada asta, căci de nervi mi-am smuls genele puse pe la începutul lui martie și…le-am smuls cu tot cu ale mele; nu, nu am rimel în casă și nici nu aș avea pe ce să îl aplic;

-ne-am plictisit de moarte toți trei;

-gătim mult mai mult decât de obicei, în special eu (după 4 ani de la naștere, timp în care nu am reușit să trec “pragul” de 47 kg, de când #stamacasa am luat 2 kg. In your face, covid!)

Ce să vă mai zic, e nașpa rău să stai acasă, mai ales când te știi activ, stai la bloc și mai ai și copil mic, dar ce să facem, e și bine atâta timp cât o facem pentru sănătatea noastră. Mie îmi place să cred că facem acest efort timp de câteva săptămâni pentru un rezultat de lungă durată.

Hristos a înviat!

Diary, Family

Gânduri, rezoluții și promisiuni pentru 2020

Îmi pare rău că m-am tuns. Nu mă pot obișnui, mă simt dezechilibrată. Era el mai rar, dar era mai lung. Puteam să îl aranjez cumva. Mai un tapat, mai un coc. Îmi doresc să mă țin de tratamentul de păr. Și nu oricum, ci și intern, și extern.

Vreau să fiu mai ordonată și să mă concentrez mai mult. Uit cafeaua, cheile, câinele (da, am uitat-o în parcare și am plecat), plăți de făcut, chestii normale. Mă duc la bucătărie să bag mâncarea în frigider și mă trezesc în dulap, căutând dulciuri. Aș vrea să mă pot ține de tratamentul de concentrare. Să respect agenda pe care o scriu cu mâna mea.

Aș vrea să fiu (mai) calmă cu copilul meu, cu toate că relația noastră s-a îmbunătățit mult în ultima perioadă. Să îl înțeleg mai des, să fiu mai răbdătoare, să las la o parte alte activități atunci când vrea să ne jucăm.

Aș vrea să zâmbesc mai des. Bine, eu zâmbesc, de fapt, dar văd doar eu. Cei din jur nu văd nimic. Sunt mai tot timpul încruntată și până și copilul îmi spune, când mă las în jos la nivelul lui să îi ridic/dau jos chiloții, ‘mami, nu mai fi supărată’. Eu nu sunt supărată, de fapt. Sunt doar îngândurată.

Îmi doresc să mă odihnesc mai bine noaptea. În ultima perioadă creierul meu și-a setat ora 3 dimineața. La ora aia, deschid ochii pentru că am visat urât și nu mai pot să adorm la loc. Visez atât de urât de căteva săptămâni, încât, atunci când mă trezesc la 3, deschid laptopul să mai văd un film ca să uit imaginile urâte din coșmar. Visez lucruri triste cu familia, cu animale în general, cu ce se întâmplă în Australia, cu oameni răi. Am zis să nu apelez la pastile de somn, că cine știe în ce o mai dau. Pur și simplu nu îmi aduc aminte ultima noapte când am dormit 6 ore legate. Dorm numai câte 3-4 ore. Apoi stau cu ochii pe pereți sau în laptop. Și mai adorm dimineața, la 6-7, după care sună ceasul la 8 să mă trezesc. Și când văd ca e 7 și mă ia somnul și știu că sună alarma la 8, nici nu mă mai culc.

Aș mai vrea și să revin la partea cu gătitul chestiilor sofisticate. Spaniole, italienești, arăbești și tot așa. Am gătit în ultima perioadă numai ciorbe și fripturi. Mi-e dor de un sos special, de niște condimente din alte țări.

Îmi mai doresc și să am curaj să spun ‘te iubesc’ persoanelor din jurul meu care chiar merită să audă lucrul ăsta. Și să încep cu maică’mea, chiar dacă suntem ca șoarecele și pisica aproape de fiecare dată când ne întâlnim (aici tind să cred că se aplică regula lui Tom si Jerry, care se bat toată ziua, dar nu ar putea să trăiască unul fără celălalt). Habar n-aveți voi cum e să te întorci după o săptămână de vacanță și, pe drum, să te sune maică-ta și să te întrebe ‘ce vrei să-ți gătesc pentru când ajungi acasă?’ Deci, să ne înțelegem, bătea vântul în frigiderul meu, mă aștepta o seară plină de desfăcut bagaje, băgat rufe la spălat, strâns alte rufe lăsate la uscat înainte să plec, făcut baie la 3 oameni, culcat 3 oameni, asta după 8 ore pe drum și tu ești întrebat CE vrei să ți se gătească. Nu DACĂ, nu CÂND, ci CE. Apoi, când vii acasă, găsești ce ai ‘comandat’ și a doua zi vine altă mamă și te ajută să faci curat. Sunt o nesimțită, o nerecunoscătoare. Le-am zis vreun ‘mulțumesc’? Ați ghicit, nu.

Hai, plângeți acum, că ‘eu, dacă aș avea ajutorul tău, aș fi mega recunoscătoare, le-aș pupa picioarele’. Bă, eu nu știu să pup picioare și nici nu am să o fac. Că și eu o să am 50+ ani și o să îi spăl chiloții lui fi-miu doar din iubire, nu din obligație sau pentru că așa dorește prințul. Dar cu siguranță voi aștepta un ‘mulțumesc, mamă’. Atât. Gata, am zis. Mulțumesc, mamă, pentru că îmi suporți fițele și crizele, ca și când mie mi se cuvine tot. Ca și când tu ai fi obligată să faci toate lucrurile alea pentru mine. Nu-mi doresc decât să am curaj să ‘mulțumesc’ și să ‘te iubesc’ mai des.

Așa, să nu uit de balcon. Si pe el aș vrea să-l amenajez tot anul ăsta, să-i pun calorifer, măsuță, fotolii și dulap, ca să-l transform în loc de relaxare pentru noi doi și copil.

Astă iarnă am făcut o campanie caritabilă mai grea ca niciodată. O campanie care mi-a mâncat ficați, nervi, zile cu familia, bani și sentimente. Printr-un simplu anunț în cadrul grupului de pe Facebook al cartierului în care locuiesc am reușit să duc două dube la Părintele Tănase din Valea Plopului, plus cadouri la o clasă întreagă de la o școală cu copii cu dizabilități, plus încă vreo 2-3 copii tot cu probleme din Arges, plus alte cutii cu o plapumă și haine groase pentru câțiva bătrâni de prin Iași. A fost camera lui fi’miu, săraca, pliiiină ochi de pachete timp de 2 luni. Am făcut la ture din casă la parter de numai picioarele mele și sufletul meu știu. Am făcut sute de pachete numai eu, cu mâna mea, de nici nu mai țin minte câte pungi și câte role de ambalaj am folosit. Am neglijat familia pentru campania asta. M-am neglijat pe mine. În fine, ca să scurtez, aș vrea să încerc să nu mă mai implic în campanii atât de mari, să mă mai și temperez uneori, căci degeaba îmi doresc eu să ajung chiar și în Australia să salvez oameni și animale dacă pierd bucăți din mine când fac asta. Doamne, am văzut o femeie care a salvat un (urs) koala din foc. Aia sunt eu, acolo m-ați vedea pe mine dacă ar fi foc la noi. În fine, cred că sunt mult prea empatică decât pot duce. Soțul și-a pus mâna în cap când a auzit de campania mea din iarnă, a zis că nu sunt tocmai sănătoasă, dar săracul a trimis colete pe banii lui și a ambalat cutii la birou, cu toate că el nu rezonează la fel ca mine cu astfel de situații.

Îmi doresc multe, dar, în general, sper să fiu sănătoasă și puternică.

Diary, Family

Ce bine e să recunoști când nu (mai) poți

De câte ori simțim că nu simțim nimic? De un infinit de ori.

Bei o cafea și nu îți priește, prietenii spun glume, dar tu nu râzi, copilul se joacă și te cheamă și pe tine, dar tu ești cu mintea în altă parte.

Ultima mi s-a întâmplat fix azi. Tati plecat de câteva zile, noi singuri. Piticania trezită la 11, deci energie până la refuz, eu fără chef de absolut nimic. Și când zic nimic, mă refer la faptul că m-aș fi scufundat într-o cadă plină cu apă ca să nu mai aud nimic. Na, se mai întâmplă.

Mami, hai să facem cuburi. Nu. Mami, hai să ne jucăm cu mașinuțele. Nu. Mami, hai să ne jucăm de-a magazinul. Nu. Până când a venit la mine, într-o ultimă încercare, cu moaca aia de cățel plouat și m-a rugat “hai, mami, să ne jucăm ceva, de-a orice, te ioooog…”. Și a apăsat un buton. Un buton important. Efectiv mi s-a făcut milă, mă vedeam pe mine în copilărie rugându-mi părinții să facă ceva CU mine și pe ei refuzându-mă. Parcă m-a durut mai tare pe mine decât pe pitic.

Și m-am ridicat de pe scaun, de care mă lipisem, m-am uitat în ochii lui blajini și albaștri, m-am lăsat în jos și i-am zis: “îmi pare rău, nu mă simt bine și nu sunt în stare să mă joc cu tine în casă; nu vrei să ieșim să ne plimbăm puțin?”. Daaaaaa, a țipat. Ne-am înfofolit, am luat trotineta și duși am fost. Toate bălțile le-a luat până la localul nostru preferat din cartier.

M-am așezat la etaj, de unde puteam să-l văd la joacă, am deschis laptopul și gata.

Ce vreau să spun: două ore nu am știut unul de celălalt, cu excepția unei pauze de băut apă.

A fost bine pentru amândoi. Și sănătos.

Diary

File din jurnal, 9 decembrie 2014

De ce suntem, oare, atât de curajoși atunci când vedem defectele celor din jur, dar atât de lași când trebuie să ne vedem propriile defecte? Nu știu alții cum sunt, dar eu nu pot fi rea. Sau insensibilă. Sau nepăsătoare. Sau, dacă sunt, sunt fără voia mea, sunt pentru că nu pot face ceva să îndrept unele lucruri.

La metrou văd în fiecare dimineață, în același loc, fie vânt, fie ger, fie ploaie, fie secetă, o femeie care, inițial, a cerut ajutor pentru ea. Cancer, așa scria pe articolul din ziar lipit de stâlpul de lângă ea. De ceva timp, în locul ăla de pe stâlp, stă acum o poză cu o fetiță școlăriță, alături de textul ”Ajutați-o pe…să meargă la școală”. O fi dispărut cancerul? Nu prea cred. Cred că femeia a încetat să mai lupte pentru ea și acum luptă pentru nepoată.

Îi mai dau bani din când în când, dar ideea mea era că mă doare sufletul de fiecare dată când trec pe lângă ea pentru că nu pot face mai mult. Nu e o cerșetoare oarecare. Este în același loc de ani de zile. Mi-e milă cumplit.

Nu pot face rău cuiva. Dacă, totuși, se întâmplă asta, garantat  mă doare cel puțin la fel de rău ca pe cel pe care l-am rănit. Nu sunt perfectă. Am la defecte…o grămadă. Dar nu pentru că aș fi rea.

Dacă s-ar putea, aș face zoo și o casă de copii din apartamentul meu, dar asta nu se poate (cu toate că, uneori, devine zoo parțial, când mai iau câte un animal in foster). Dar refuz să mă jignești și să-i jignești pe cei dragi mie. Cu atât mai mult cu cât nu îi cunoști.

Refuz să te iubesc dacă ești un om rece. Fă diferența între a fi franc și a face rău prin cuvinte. Dacă, totuși, nu te poți abține, propun să ne strângem mâna și săne luăm la revedere. Scurt și diplomat. Nu te obligă nimeni să faci parte din viața mea. Dacă ți-am deschis ușa să intri, nu înseamnă că te țin prizonier. Ești liber să alegi dacă mergi la drum cu defectele mele și le îndreptăm împreună, dar nu mă răni și nu îi răni pe cei dragi mie.

Nu cer și nu am cerut niciodată milă. Poate am cerut doar ajutor, dar n-am obligat pe nimeni să mi-l ofere. Indiferent de concepțiile care mă înconjoară, le respect pe fiecare în parte. Dar le respect și pe ale mele. Am săfac pachete de Crăciun ori de câte ori voi putea/voi avea ocazia și ori de câte ori mă va lăsa buzunarul. Pentru asta și pentru multe altele nu accept să fiu rănită.

Diary

Când te ține prezentul de mână, iar tu ești cu capul în viitor

“În trecut, aveam obiceiul să iau foarte repede decizii în privința bărbaților. Întotdeauna m-am îndrăgostit repede și fără să mă gândesc la riscuri. Am tendința să văd partea bună a fiecărui bărbat, ba mai mult, să presupun că toți sunt capabili emoțional să-și atingă potențialul maxim. M-am îndrăgostit de mai multe ori decât vreau să recunosc de potențialul maxim al câte unui bărbat, mai degrabă decât de bărbatul în carne și oase, după care m-am agățat de relația în cauză mult timp (uneori mult prea mult), așteptând ca partenerul să ajungă la propria-i măreție. În poveștile mele de dragoste, am fost de multe ori doar victima propriului optimism.” (Elizabeth Gilbert, Eat, pray, love)

Fragmentul ăsta m-a lovit direct în moalele capului. Nicio descriere pe lumea asta nu putea să mă caracterizeze mai bine în ceea ce privește implicarea mea în relații. Mereu am fost pe repede-înainte, m-am grăbit, vedeam dincolo de prezent. Uitam să trăiesc clipa pentru că toți mi se păreau diferiți și frumoși, de fiecare dată era special și aveam senzația că nu e suficient. Am avut numai de pierdut și am plâns mult din cauza asta.

Într-o relație, el nu voia să vină la mine în vizită. Stătea singur și prefera să petrecem timp la el în garsonieră, decât la mine acasă, unde era și mama. În altă relație, diferența de vârstă dintre noi era de șase ani. Nu asta era problema, căci, până la urmă, și între mine și soțul meu tot șase ani sunt. Problema era timingul când se “întâmpla” această diferență. Eu aveam 22 de ani, iar el 28. Altădată, îmi doream atât de tare copil (încă din adolescență am fost disperată să am copil), încât tipul pe care l-am nimerit m-a declarat dusă cu capul și m-a părăsit. Cine l-ar judeca? 🙂 Inclusiv în relația cu Alin am suferit, înainte de căsătorie. Voiam să stăm împreună non-stop, îi vorbeam despre căsnicii, despre copii, despre cum o să fiu eu ca mamă. Norocul meu că n-a dat și el bir cu fugiții.

Privind în urmă, cred că toată graba mea se datora eșecului pe care l-am avut pe plan profesional. Simțeam nevoia să compensez pe altă parte. Am lucrat șapte ani în sistem bancar, domeniu în care nu mi-am dorit niciodată să ajung. Am trăit mereu frustrări din cauza faptului că nu puteam să arăt cine sunt, de fapt, și mereu dădeam greș, iar ăsta a fost coșmarul vieții mele. Cu toate astea, ziua salariului era ziua salariului, salariul era salariu, iar siguranța locului de muncă era garantată; așa am reușit să-mi cumpăr apartamentul.

Poate ar trebui să arăt mai multă recunoștință pentru ce am, dar cum să fac asta? Cum să mulțumesc pentru job-ul pe care îl am dacă de acolo pleacă cel mai des durerea?

Cine nu își dorește o viață frumoasă? Cine e prost să nu încerce?

Mă gândeam acum dacă nu cumva greșesc în privința motivului pentru care vreau să schimb locul de munca. Cel mai probabil, durerea se trage din frustrare. Frustrare că nu pot arăta că pot mai mult. Știu că sunt mai buna și nu pot arăta asta. Este dureros să știi că nu ești făcut pentru ce lucrezi, pentru că, de cele mai multe ori, ești subestimat și luat de prost. Și apoi îți spui în gând “dar eu sunt mai bun de atât…”

…scriam eu prin 2015 în jurnal.

Diary

Filă de jurnal, 12 iulie 2012

Cât de mult mă conving în fiecare zi că viața îți oferă tot timpul și bune și rele. Acum ești fericit, încât nu-ți poți imagina ce ai făcut bun în viața asta ca să meriți, iar peste o clipă te întrebi cu ce ai greșit așa rău încât să primești numai durere.

Nu trece o zi în care să nu mă întreb dacă am luat decizia cea bună. Peste tot dau de oameni cu tot felul de caractere, care mai de care mai diferite. Mă întreb dacă voi înceta vreodată să cunosc omul în adevăratul lui sens. Uneori trăiesc cu convingerea că nici măcar pe noi înșine nu ne vom cunoaște vreodată cu adevărat. Suntem mult prea complecși, mult prea complicați și mult prea ambițioși ca să ne dăm seama cum suntem de fapt. Ne schimbăm pe zi ce trece. Cred că nici măcar atunci când (credem că) iubim, nu iubim așa cum ne imaginăm că o facem.

Ce faci atunci când ți-e frică? Atunci când vrei să spui adevărul, dar nu ai curaj? Când știi că, prin câteva cuvinte, te-ai elibera complet, ai respira mai ușurat, ai aduce un pic de fericire și liniște în viața ta? Care este metoda de a combate teama? De ce ne complacem? De ce nu înfruntăm ce ne distruge? Lăsăm răul să prindă rădăcină, pentru ca mai târziu să fie îngrozitor de greu să-l eliminam. 

Diary

Furia, bat-o vina!

“Când sunteți foarte furioși, aveți nevoie de o modalitate de a vă calma. Opriți-vă, respirați, amintiți-vă că nu este o situație de urgență. Scuturați din mâini pentru a elibera tensiunea. Respirați adânc de zece ori. Dacă trebuie să faceți un zgomot, zumzăiți. Puteți, de asemenea, să căutați ceva care să vă facă să râdeți, ceea ce vă va ajuta să vă detensionați și să vă schimbați dispoziția. Chiar și dacă vă forțați să zâmbiți, veți transmite sistemului nervos mesajul că nu este o urgență, iar acesta va începe să se relaxeze. Apăsați punctul de digitopunctură din laterala fiecărei palme (cantul palmei cu care se aplică loviturile de karate), în timp ce respirați și vă exprimați intenția de a vă liniști. Dacă simțiți nevoia de a vă descărca fizic furia, puneți muzică și dansați. Puteți urma și vechiul sfat de a lovi într-o pernă, dar este de preferat dacă vă puteți descărca astfel atunci când sunteți singuri, deoarece copilul se poate speria dacă vă vede lovind cu furie într-o pernă.” (Dr. Laura Markham, Părinți liniștiți, copii fericiți)

Ești furioasă că cel mic s-a culcat târziu, iar tu te-ai trezit la 7, ai preparat micul dejun, ai golit chiuveta de vase, ai făcut ordine în camera de zi, ai strâns rufele de pe sârmă și încă o sumedenie de activități ce țin de copil. La ora 09:30 soțul iese din dormitor, face un duș, mănâncă, se îmbracă și pleacă. Tu rămâi cu lacrimi în ochi. Furia asta cum o eliberezi?

Eu nu mă pot detașa până când nu vorbesc cu el despre ce s-a întâmplat. Din când în când, decid, abia spre seară, să schimb direcția de mers și să-l întâmpin zâmbind. Fac asta gândindu-mă la un lucru care îmi place la el. Atâta doar că nu-mi iese mereu, eliberarea nu vine numai din schimbări de direcții. Eu am nevoie să mă descarc în fața persoanei care a declanșat furia.

Mai sunt momentele în care vine seara peste mine și realizez că nu am mâncat nimic. Asta pentru că a trebuit să fac lucruri care îi erau atribuite soțului (ba să schimb un bec, ba să spăl mașina, ba să duc jaluzeaza la reparat etc). Tot atunci copilul aruncă pe jos farfuria plină cu mâncare pentru că nu îi place, iar tu nu mai ai răgaz să prepari altceva. Dai fuga la magazin și cumperi “borcănelul de urgență”, cum îmi place mie să îi spun. Doar că borcănelul ăla trebuia să existe deja în dulap pentru astfel de zile și nu există pentru că doar tu ești cea care se gândește la ce mănâncă cel mic. Și ce crezi? Iar te apucă furia, care, pe deasupra, face echipă bună cu frustrarea.

Să pui muzică? Numai de asta nu-ți arde. Să dai cu pumnii într-o pernă? Parcă încercai să fii un părinte blând. Noroc că vine ăla micu’ și-ți topește inima dându-ți și ție din fructul pe care tocmai îl mănâncă. Și nu oricum, ci direct din gură.