Category: Fun

Serios acum, mi-aș vinde mașina ca să stau în primul rând la un live de-al lui Céline Dion. Este valabil și pentru soțul meu, care ar putea să-mi facă o astfel de surpriză, probabil m-aș mai căsători încă o dată cu el 🙂

Recunosc, am pierdut multe concerte în adolescență doar pentru că biletele erau exagerat de scumpe. Aerosmith, Michael Jackson, Whitney Houston, UB 40 (am ajuns la concertul lui Ali Campbell din 2012, însă nu se compară cu sunetul întregii trupe), Coldplay, Beyonce (care a avut concert acum câțiva ani la Cluj la care, evident, nu am ajuns), Ace of Base și mulți alții.

În seara asta am dat peste acest videoclip și, pe cuvânt, mi s-a făcut pielea de găină.

 

În general sunt o persoană destul de independentă. Apartamentul l-am luat singură. Mașina, la fel. La cumpărături nu mai spun, ador să mă pierd printre raioane și să cumpăr tot ce am și ce nu am pe listă. Bine, în general, o oră o pierd punând în cărucior fix lucrurile pe care nu mi le propusesem când am plecat de acasă, apoi, în 5 minute, rezolv și lista. La fel și cu facturile, achit totul online, încât până și Houdini ar fi invidios pe talentul meu de a face să dispară un salariu întreg în doar 10 min.
Ca să nu deviez prea mult de la subiect, ce voiam să spun este că ieri, plecând în vizită la nași, am oprit cu șefu ăl mare și cu șefu ăl mic să facem cumpărături dintr-un supermarket.

N-aș putea spune că alegerea mea de a-i lăsa singuri pe ei cât timp eu puneam fructe în coș a fost cea mai inspirată idee. Am zis să mă desprind un pic de partea bărbătească și să-i las să-și facă de cap la raionul de băuturi. M-am împrietenit cu niște mere, cu niște pere, apoi am fugit (încet) spre sucuri, să nu cumva să rămân fără cola (naiba s-o ia de cola, că nu reușesc să renunț la ea). Trăiam un basm. Eram eu cu mine și chipsurile alea atât de apetisante din jurul meu, de care, din fericire, nu mă ating. Liniște, păsărele, copaci verzi, o întreagă primăvară.

Apoi s-a dezlănțuit iadul. O bubuitură urmată de mai multe sunete de sticlă spartă. Multe. Adică nu se mai terminau. Apoi liniștea a căzut din nou peste supermarket. Am zâmbit ușor și…aș fi vrut să las tot ce aveam în mâini și să fug așa, mișelește, ca o mâță care fură salamul de pe masă și nu o vede nimeni.

Pf, în 2015 am promis că îi sunt alături și la bine și la rău. Damn it, mai bine mă mai gândeam și negociam. Pentru că nu mi-a luat mai mult de o secundă să îmi dau seama ce blestem s-a abătut asupra mea și a angajaților din magazinul respectiv. Doi pași mai la dreapta am făcut și, da, aveam dreptate. Să plec, ca și cum nu eram cu ei? Să merg mai departe și să strig ceva de genul “vai, domnule, ce mizerie ați făcut”? Nu, n-aveam cum. Imaginea din fața mea se desfășura cu încetinitorul ca nu cumva sa am vreo îndoială.

Fecior’miu l-a lăsat pe taică’su să-și aleagă sticla de rom pe care urma să o devoreze (nevastă’sa) și a plecat la plimbare cu coșul (acel tip de coș cu roți, pe care trebuie doar să-l tragi) și, cum nu a observat semnul “cedează” din intersecție, a intrat în coliziune frontală cu raftul de…vinuri.

Eram pe punctul de a mă duce să-mi iau niște popcorn din raionul alăturat pentru că stăteam și mă uitam la ei și nu-mi venea să cred. Stăteau pe vine și parcă se rugau. Râdeau pe înfundate și numărau cioburile, în timp ce eu calculam daunele. Hai că putem să ne ducem în vizită la nași și cu niște covrigei, tot e ceva, nu? Luăm și o sticlă de apă de la cișmeaua din sat și aia e. Până la urmă și eu ne-au promis că ne vor fi mereu alături, nu?

Finalul nu a fost chiar așa tragic, doar trei sticle sparte și muuuulte altele dărâmate. Mai tragică a fost reacția angajatei care venise să spele pe jos și care se plângea de cât de grav ar fi putut fi dacă ăl mic avea viteză mai mare. Tanti, ia o gura de aer și gata, copilul e safe și asta e tot ce mă interesează, din moment ce ți-am spus să duci la casă tot ce avem de plătit.

Singurul meu regret: că nu am fost pe fază să fac o poză la cât de frumos contemplau băieții mei lângă tot dezastrul ăla 🙂

Atunci când ești microbist înfocat și vrei musai să ajungi la finala Champions League, nu ai cum să pleci fără nevastă la meci atunci când acesta are loc în altă țară și mai ales dacă mai ai și prieteni în orașul unde vei sta. Și ce prieteni!

Casa lor este la 20 de minute de mers cu trenul de centrul orașului Cardiff, iar asta a fost minunat pentru noi. Am făcut zilnic plimbări în centrul orașului, iar ziua meciului a fost una plină de…de toate. Plină de oameni, de zumzet, de beri băute și străzi luate la pas.

Meciul l-am vazut la o terasă, dar în interior. Nu am avut noroc să mai prindem bilete, cu toate că Alin aplicase la loterie cu mult înainte de ziua meciului.

Gol Real. Al meu pe sus, eu pe sus.

Gol Juventus. Al meu ședea pe scaun ca un cățel care a fost păcălit cu un cronțănel, cumnatul țopăia cât colo.

Gol Real.

Gol Real.

Gol Real.

4-1.

Dintre toate zilele petrecute în Cardiff și împrejurări, ziua meciului mi-a plăcut de departe cel mai mult. Străzile erau pline de oameni din multe colțuri ale lumii, Guatemala, Italia, Spania, România, Puerto Rico, Mexic. Toată lumea se împrietenea cu toată lumea. Nici măcar o scenă de violență între suporterii echipelor adverse. Ba chiar, la sfârșitul meciului, cei de la masa vecină, suporteri Juventus, i-au felicitat și le-au strâns mâna celor de la masa noastră care țineau cu Real Madrid.

La plecare, aglomerat. Toată lumea s-a retras spre case. Drumul de 15-20 de minute spre casă l-am parcurs în mai mult de o oră.

Când am intrat în casă, am răsuflat ușurată. Recunosc, am plecat din România cu un gol în stomac. Atentatele din UK din ultimul timp s-au înmulțit și mi-a fost foarte teamă ca nu cumva să se întâmple ceva și în preajma stadionului Principality sau, pur și simplu, pe străzile din Cardiff. Slavă Domnului, noi suntem teferi. Din păcate, nu același lucru pot să-l spun și despre cei din Anglia. Atentatul de pe London Bridge s-a încheiat cu șapte morți și zeci de răniți. Trist. Păcat.

Mai avem două zile de vacanță, doar că, trebuie să recunosc, mi-e dor nebun de copil.

P.S. Maisie rulz.

Nu știu alții cum sunt și ce aspirații au, dar știu sigur că eu visez mult, inclusiv cai verzi pe pereți. De fapt, din-ăia visez cel mai mult.

Vorbeam cu Irninis zilele astea și îmi povestea despre cele 100 de lucruri de făcut împreună cu iubitul ei (viitorul soț, de fapt) până la sfârșitul vieții. În timp ce-mi înșira tot ce își imagina ea că va face, brusc mi-am adus aminte că, in jurnalul meu, există o listă, făcută acum câțiva ani, pe care am numit-o “To Do List-ul vieții mele” și în care am enumerat toate nebuniile pe care îmi doresc să le fac în viața asta, inclusiv vizitatul celor mai frumoase orașe. Problema e că s-au strâns cam multe și n-am nicio garanție că apuc pensia 🙂

Chestia pe care îmi doresc cel mai mult să o fac este să înot cu delfinii. Să îi pup pe nas, să îi mângâi, să mă plimbe prin apă. Delfinii mi se par cele mai nobile și mai simpatice viețuitoare. Și s-a mai și demonstrat că sunt cele mai inteligente, deci m-aș încadra perfect în peisaj 🙂 🙂 🙂

Next on the list: să învăț să călăresc. Mă refer la cai, adică la echitație, nu la ce se se va gândi soțul meu în momentul în care va citi. Am reușit să fac asta anul trecut, la Râșnov, la Maggie’s Ranch, plătind 25 lei/15 min., doar că nu a fost suficient. Caii au o eleganță aparte, mișcări grațioase și respect de sine. Și ei fac parte din categoria animalelor inteligente și trebuie să îi tratezi ca și cum ar fi parte din tine. Un om care se comportă frumos cu un cal va fi ținut minte pentru totdeauna de către animal. Îmi place faptul că un cal trebuie privit în ochi și că nu ai voie sa faci mișcări bruște în preajma lui, ceea ce te poate determina să te autocontrolezi, să fii mai calm și mai atent.

Mi-am mai dorit tare mult să am cățel de talie mică (și de orice fel, ci unul căruia să-i pot face moț), ceea ce s-a și întâmplat. Aici am puțin de povestit, căci sunt multe la mijloc. În primul rând, mulți știu că am avut o birmaneză timp de 16 ani și că a murit din cauza diabetului. Am crescut împreună, am dormit împreună și alături de ea am dezvoltat și mai mult pasiunea pe care o aveam deja pentru animale. În perioada în care stăteam cu mama mea am primit cadou un bichon (era mai mult o tentativă de bichon, de fapt) pe care l-am păstrat un an și un pic, iar apoi, din diverse motive, am fost nevoită să-l duc definitiv la bunici la curte. Când a fost să mă mut singură, am amenajat pentru pisică un colțișor dintr-o cameră a noului apartament până aveam sa-l amenajez și să mă mut. Avea boabe, apă și litieră, iar eu mergeam să o vizitez zilnic. Asta vreo lună, până am cumpărat toată mobila și am putut să stau și eu acolo. În mai puțin de un an de la cumpărarea apartamentului, patrupeda a plecat în Raiul animalelor. Am iubit-o enorm și încă o mai iubesc. Îi plăcea să mă frământe ca pe cocă cu lăbuțele la orice oră din noapte și din zi, mă lingea pe frunte cu limba ei aspră la 5 dimineața, se așeza pe mine dacă mă durea ceva. Unde voia, fix acolo stătea. Iar pe mine nu mă deranja. Nu mă deranja nici măcar că nu mai aveam loc de ea în pat uneori sau că dormeam în aceeași poziție toată noaptea ca să nu o deranjez. M-am simțit atât de singură după ce a murit, încât, la aproximativ două luni de la moartea ei, am decis că este momentul să-mi iau un cățel mic, care să fie numai și numai al meu și pe care să-l pot lua peste tot cu mine. Și așa a apărut Misha.

Am mai visat să-mi deschid o cafenea, decorată în stilul Dali și chiar așa să se și numească. Nu are absolut nicio legătură cu numele meu și al lui Alin, a fost pur și simplu o coincidență foarte frumoasă. N-am deschis-o, dar nu e timpul pierdut 🙂

Ar mai fi saltul cu parașuta, vizitarea Africii, Asiei și Americii de Sud, tatuarea simbolului mama-copil la încheietura mâinii stângi. Chestii banale, na.

Acum câțiva ani am citit o carte care mi-a plăcut la nebunie. Dacă până atunci citisem numai Dan Brown, Michael Palmer, John Sandford, Anne Holt și mulți alții din breasla lor, adică mister, aventură, poliție multă și o groază de detectivi (trebuia să trec cumva mai ușor peste timpii morți din turele de noapte), în ziua aceea am hotărât să schimb puțin registrul. Bine, a nu se înțelege ceva greșit…îmi place mult să citesc și chiar nu ratez nicio carte care îmi trece prin mână, dar mereu au predominat autorii enumerați mai sus.

Cartea despre care vorbesc se numește “De ce bărbații se uită la meci și femeile se uită în oglindă”, a autorilor Allan și Barbara Pease. Carte veche, foarte veche. Cei doi și-au propus să prezinte publicului motivele pentru care bărbații și femeile gândesc diferit și ce este de făcut în această privință (descriere luată în proporție de 90% de pe copertă, dar n-ar fi avut farmec o altă exprimare).

O recomand pentru că:

-am râs

-am înțeles

-m-am jucat cu imaginația

-am “procesat”

Vreau să vă conving să o citiți copiind mai jos câteva paragrafe care pe mine m-au ținut lipită de paginile cărții. Sunt lucruri pe care le știam, în mare parte, dar pe care mi-a făcut plăcere să le aflu din nou.

“De regulă, barbații merg la toaletă dintr-un singur motiv. Femeile folosesc toaletele ca pe adevărate locuri de întâlnire mondene sau de aplicare a diverselor terapii. Femeile care intră într-o toaletă și nu se cunosc între ele pot ieși de acolo după puțină vreme ca bune prietene, părându-li-se că sunt amice de-o viață. Însă toată lumea ar fi uimită dacă un bărbat ar spune ceva de genul: <<Măi, Frank, mă duc până la toaletă, nu vrei sa vii cu mine?>>”

Aici am o precizare de făcut, care s-ar putea să atragă după sine dormitul separat la noapte (ceea ce e cu atât mai nasol cu cât nici copilul nu este acasă). Există și excepții, iar eu am în familie una din ele. Soțul meu are o relație atât de strânsă cu fratele lui, încât uneori depășesc chiar și limitele pe care le pot avea două femei. Ca să mă fac un pic mai înțeleasă, ei chiar merg împreună la toaletă, iar odată m-am trezit după tura de noapte și i-am găsit dormind împreună în alt dormitor. Să mai menționez că erau și îmbrățișați? 🙂

“Bărbații au supremația asupra telecomenzii, mutându-se de pe un canal pe altul; pe femei nu le deranjează să se uite la reclame. Atunci când sunt tensionați, bărbații beau mult alcool și explorează ținuturi noi; femeile mănâncă multă ciocolată și merg la cumpărături.”

Eu, personal, sufăr de febra “IKEA”. Inevitabil, fiecare rundă de cumpărături se lasă cu golirea portofelului sau a cardului proaspăt alimentat cu salariu. Dacă mă mai și cert cu cineva înainte, e tragic.

“Bărbații sunt uluiți că femeile nu observă când se aprinde beculețul de pe bordul mașinii, anunțând că benzina este pe sfârșite, detectând în schimb o șosetă murdară dintr-un ungher aflat la 50m distanță.”

La capitolul ăsta stau prost cu nervii. Ca să înțelegeți cam cât de prost, la noi în casă nu există șosete murdare. De fapt…nu există nimic murdar.

“Femeile sunt uimite că bărbații se descurcă întotdeauna să parcheze paralel mașina într-un spațiu îngust, folosindu-se de oglinda retrovizoare, în schimb au probleme în găsirea punctului G.”

“Orice femeie își dă seama imediat când o altă femeie este supărată sau se simte jignită, pe când bărbatul trebuie să vadă lacrimi sau o altă dovadă palpabilă, eventual o criză de furie ori o palmă peste obraz, pentru a-și da seama despre ce este vorba.”

“Soția mea vede de la 50 de metri un fir de păr blond pe haină, dar invariabil intră în ușa garajului ori de câte ori trebuie să parcheze mașina.”

“Cromozomul X furnizează celule de culoare. Femeile au doi cromozomi X, ceea ce le dă posibilitatea de a avea o mai mare varietate de celule conice decât bărbații, această diferență fiind sesizabilă în faptul că femeile descriu culorile mult mai amănunțit.”

“Cazul alunecos al untului care nu e de găsit

Orice femeie din lume a avut o conversație similară cu un bărbat care se afla chiar în dreptul unui frigider deschis.

David: Unde e untul?

Jan: E în frigider.

David: Mă uit și nu-l văd nicăieri.

Jan: E acolo, l-am pus acum zece minute.

David: Nu, probabil că l-ai pus în altă parte. În mod sigur nu există niciun fel de unt în frigiderul ăsta!

Atunci Jan dă buzna în bucătărie, strecoară mâna în frigider și, ca prin farmec, scoate untul.”

Eu am “reușit” să ajung la starea civilă fără buchețelul mult visat și făcut pe comandă după bunul meu plac și gust pentru că am uitat să trec să-l iau. Am plecat să nasc și am lăsat minunăție de dosar, plin cu investigații și analize, în mașină. 90% din cazuri plec de acasă fără telefon sau chei. And the list can go on and on and on…