Dana Bobeanu

S-a discutat pe tema abordării copiilor de către străini atât de mult (chestii cu care sunt absolut total de acord), încât nu cred că mai am prea multe de zis pe tema asta.

Cum ar fi:

–nu-mi certa copilul când face scene pe stradă – pentru că sunt și eu în peisaj și eu sunt cea care trebuie să ia măsuri, nu tu;

–nu încerca să-l potolești când are un tantrum – pentru că sunt și eu acolo, în peisaj, iar dacă vrei să-l cerți, că nu e frumos ce face sau că o face de râs pe mami, nu e nevoie, sunt acolo să-l iau în brațe, să-i înțeleg motivul supărării și să-i fiu alături;

–nu îi spune tu că nu e frumos să plângă doar pentru că e “băiat mare” sau că “vai, ce urât ești când plângi” – nicio persoană de pe lumea asta nu e prea mare să plângă, chiar și eu mă închid în baie să plâng, ÎN HOHOTE uneori, când vine soțul prea târziu sau când realizez că nu am mâncat nimic toată ziua, și tot mă simt frumoasă, pe cuvânt;

–nu încerca să îl convingi că e prea mare să-l țin în brațe – și eu aș mai sta în brațele maică’mii când sunt supărată, doar ca să îi simt mângâierea pe păr sau poate doar ca să aud câteva cuvinte frumoase, ba chiar îmi doresc să fiu în brațele soțului când stăm seara pe canapea și ziua mea a fost oribilă;

–nu îi da copilului meu diverse chestii de mâncat doar pentru că tu consideri că ești drăguț cu el și amabil – accept să faci asta doar dacă mă întrebi pe mine dacă are voie și, în cel mai rău caz, nu accept deloc, știu eu de ce;

–nu îi spune că este obraznic atunci când îl întrebi ceva și el nu-ți răspunde – chiar și eu am momente când mă întreabă soțul dacă am mâncat la prânz și nu îi răspund doar pentru că sunt obosită sau mai știu eu din ce motive;

-nu te apuca să îl atingi în public, pe mâini, pe păr, pe funduleț, doar pentru că așa consideri tu că poți avea chimie cu el – nu uitați că femeile, în perioada aceea fatidică a lunii, se transformă în diverți monstruleți dacă îndrăznești măcar să le adresezi vreun cuvânt, iar bărbații te înjură dacă le vorbești frumos după un meci în care a pierdut echipa favorită;

Acum, ceea ce consider eu cireașa de pe tort (pur și simplu, asta mă scoate pe mine din minți cel mai mult): NU ÎL MAI ÎNTREBA CUM ÎL CHEAMĂ ÎNAINTE DE A TE PREZENTA TU ÎNSUȚI!

Nu de puține ori m-am întâlnit cu persoane străine care mi-au întrebat copilul “cum te cheamă?”. Una la mână, este lesne de înțeles că un copil care are puțin peste un an nu-ți va răspunde niciodată la această întrebare. Practic, în acel moment, tu adresezi o întrebare mamei, de fapt.

Eu știu că am un copil atât de mic, încât răspunsul tău nu va veni niciodată de la el. De fapt, și tu știi asta, nu te preface. În acel moment, din bun simț și pentru a nu pierde timpul cu explicații parentale, mă obligi să îți spun cum îl cheamă. Am făcut asta de multe ori, recunosc. Însă de fiecare dată m-am întrebat cum ar fi ca un adult să fie luat la întrebări pe stradă despre numele lui, viața personală sau orice altceva. Imaginează-ți tu, om la 30+ ani, că ne întâlnim la semafor, iar eu, din senin, îți spun: “Vai, dar ce drăguț ești, cum te cheamă și care sunt planurile tale pe ziua de azi?”. Nu mă va convinge nimeni, niciodată, că un astfel de adult mă va privi în ochi, fără nicio reacție, și îmi va spune: “Salut, pe mine mă cheamă Andrei și tocmai ce traversez strada să merg la piață, apoi intru puțin în mall să-mi cumpăr niște haine” că nu cred. Pur și simplu nu cred.

Nu de puține ori mi s-a întâmplat ca oamenii din jurul nostru să îl întrebe pe ăsta micu’ cum îl cheamă. “Vai, ce drăguț ești și ce ochi albaștri și frumoși ai, dar cum te cheamă?”. Să mă judece oricine pe lumea asta, dar în unele cazuri (că în rest m-am luptat cu rușinea) le-am spus oamenilor, pe un ton jucăuș “dar pe tine cum te cheamă, ca să îți spun și eu?”, vorbind în numele copilului. Ba, mai mult, uneori adaug și explicația “știi, drăguț ar fi să îi spui tu primul cum te cheamă ca să-ți spună și el”. În momentul ăla mulți se blochează.

Pentru mine mai puțin contează. Nu aș vrea ca un străin să vină la copilul meu și să-i afle numele așa, cu una, cu două. Ba, mai mult, am să-l învăț să nu-și dea numele DELOC. De ce? Pentru că, dacă nu îi știi numele, înseamnă că pentru el ești un străin. Și ce ne-au învățat mamele noastre când eram mici? Exact! Să nu vorbim cu străinii 🙂

Când ne-am hotărât să avem un copil, eu și Alin am decis de comun acord ca eu să fiu părintele care stă acasă cu copilul și asta nu doar pentru un an, ci pentru doi, chiar dacă, la vremea respectivă, indemnizația pe perioada celor doi ani era de fix 1200 lei pe lună. În cazul în care alegeai să stai acasă doar un an de zile, indemnizația ar fi fost de 85% din media veniturilor nete pe ultimele 12 luni (care la mine ar fi însemnat mult mai mult de 1200 lei pe lună) plus un stimulent de inserție în valoare de 500 lei pe lună până cand copilul ar fi împlinit vârsta de doi ani.

Apoi, la data de 1 iulie 2016, Guvernul a dat Ordonanța de Urgență nr. 111/2010, care ajută părintele să primească acea indemnizație de 85% din media ultimelor 12 luni anterioare nașterii copilului pe toată perioada celor doi ani de stat acasă.

Vorbeam acum o zi sau două cu Valentina, prietena din UK la care am venit în vizită, despre cât de greu o să le fie lor când o să aibă un copil și asta pentru că nu au nicio rudă, niciun ajutor care să stea cu copilul atunci când ea trebuie să se întoarcă la muncă, adică undeva în jurul vârstei de nouă luni ale copilului. În UK copiii se dau la creșă cu mult înainte să împlinească un an pentru că nu există altă soluție.

În discuția noastră am atins și un punct sensibil, și anume partea în care psihicul copilului este afectat SAU NU de creșa atât de timpurie. Într-adevar, și eu aș fi procedat la fel dacă statul m-ar fi obligat să mă întorc la muncă atât de devreme, dar, din fericire, pe noi ne ajută legea de care vorbeam mai sus.

Doar că:

“Cum este copilul mic afectat de orele petrecute la gradiniță?

Ceea ce se întâmplă acasă va fi întotdeauna mult mai important decât ceea ce se întâmplă la grădiniță, deoarece atașamentul copilului față de părinte este dominant în psihicul lui. Cu toate acestea, mai  mult de douăzeci de ore pe săptămână petrecute la gradiniță vor avea, cu siguranță, un impact asupra dezvoltării copilului. O parte din această influență va fi pozitivă, întrucât copilul capătă deprinderi sociale și are ocazii variate de explorare. Însă copiii au nevoie să fie într-o relație foarte apropiată cu un adult, ca sursă principală de îngrijire. Părinții sunt mai conectați la copii, au în general un număr mai mic de copii de îngrijit și, pur și simplu, sunt mai implicați emoțional, motiv pentru care sunt mai eficienți în a împlini nevoile celui mic. Din păcate, în Statele Unite ale Americii, concediul de creștere a copilului nu este asigurat și, de aceea, aproximativ jumătate din copiii din această țară își petrec cea mai mare parte a zilei, în primii doi ani de viață, departe de părinți. Aceasta este perioada critică în dezvoltare pentru formarea “centrelor emoțiilor” din creier.

Ce înseamnă asta în termeni practici? Când îi zâmbești unui bebeluș în vârstă de două luni, durează un pic până ce acesta răspunde tot printr-un zâmbet. Acest duet este foarte important în dezvoltarea neuronilor din cortexul orbitofrontal, centrul cerebral responsabil pentru inteligența emoțională. Dar un angajat al grădiniței care îi zâmbește  bebelușului nu are timp să aștepte ca acesta să răspundă, deoarece trebuie să aibă grijă de încă alți doi sau trei copii. Este posibil ca, de mai multe ori pe parcursul unei zile, bebelușul să fie privat de conectarea de care are nevoie. Prin opoziție, un copil aflat în grija unei persoane unice mai atente va avea nevoile împlinite aproape la fel de bine ca atunci când este în grija unui părinte.” (Dr. Laura Markham, Părinți liniștiți, copii fericiți)

Despre asta vorbeam. Eu nu am vrut sub nicio formă să rămân acasă doar un an, indiferent de venitul pe care l-aș fi avut. De ce? Fix din motivele de mai sus.

Am spus-o de multe ori și am s-o spun mereu, încă din adolescență mi-am dorit să am doi copii apropiați ca vârste. În fiecare an dorința a crescut, n-am avut ce-i face. Mai ales că, de fiecare dată când vedeam un copil mic, il luam în brațe și îmi imaginam cum ar fi să fie al meu.

După ce l-am cunoscut pe Alin, la scurt timp l-am cunoscut și pe primul lui copil. Ăă, pardon, pe frate’su. În acel moment am cunoscut adevărata iubire necondiționată între doi frați. De la ei am învățat ce înseamnă nu să împarți patul, mâncarea din farfurie sau tricourile, ci până și ultima firimitură pe care o poți avea.

Văzându-le relația și observându-i tot timpul, mi-am pus dorința de a avea doi copii care se iubesc și se înțeleg cum o fac ei.

Așaaaa, și a venit Patrick. Gata. Knock out. Game over.

Nu spun că regret, pentru că este cel mai frumos vis devenit realitate. Dar nici măcar nu știu dacă mai vreau al doilea copil 🙂 Duracell e prea…de tot. Prea energic, prea vioi, prea mult pentru cele patruș’cinci de kile ale mele. Ei, glumesc acum, evident. Este tot ce îți poți dori de la un copil. Și mai are și ochii albaștri, pentru cine nu știe 😉

Ce voiam să spun este că încă nu mi-am pierdut dorința de a avea al doilea copil, însă cu siguranță nu aș vrea să vină prea curând. Acum visez la altceva.

Visez ca cel de-al doilea copil să vină pe lume atunci când Patrick va fi suficient de mare, trei-patru ani, încât să înțeleagă ce îi explic, să pot să îi vorbesc despre faptul că iubirea noastră, a părinților, nu se va divide, ci se va înmulți. Să îi explic că în sufletul unui părinte încap un infinit de copii, să îi pot citi, să îl pot duce la grădiniță și să îl implic cât mai mult în activitățile cu noul bebeluș. Mi-l imaginez venind la burta mea plină de alt copil, șoptind ceva ce numai ei doi ar putea înțelege.

E frumos cu doi, sunt convinsă, dar eu zic să nu ne grăbim 🙂