Author: admin

Diary

Cum reușești să mergi înainte, cu capul sus, când cel mai mare și frumos vis ți-a fost năruit?

admin

Să tot fie vreo trei luni de când scriu articolul ăsta în capul meu, însă niciodată nu am avut suficient curaj să o fac. Simt nevoia să aștern aici tot, nu doar în jurnalul meu, să povestesc prin ce am trecut de când cu pandemia vieții. Nici acum nu am curajul necesar, dar cumva trebuie să smulg plasturele.

Uitându-mă în urmă la cariera mea profesională, parcă îmi vine să plâng. Niciodată nu am fost norocoasă din punctul ăsta de vedere și nici nu m-am născut vreun copil talentat la ceva anume. Încă de la 19 ani m-am angajat în sistemul bancar, pe care, btw, l-am urât cu toată ființa. Însă mereu am fost motivată de ce urma să vină. Mi-am propus să rezist într-un birou unde eram cam douăzeci de colegi, dintre care doar trei femei, pentru că știam unde țintesc. Am făcut to-do-list-ul, care a fost pretty short: permis de conducere, mașină, casă. Pe toate le-am bifat datorită siguranței job-ului și salariului constant. Ce sacrificii am făcut, doar eu știu. Nouă ani în trei schimburi, două facultăți și alte proiecte, toate în paralel. Am lucrat o perioadă într-un mall la un magazin de haine. Lucram tură 7-15, apoi 4 ore la magazin. Lucram 4 ore la magazin, apoi tură 15-22 în bancă. Lucram tură 22-07, apoi 4 ore la magazin, apoi la facultate. Apoi, după ce am renunțat la mall, la un moment dat mi-am dorit să fac ceva cu Jurnalismul și am stat trei luni în internship la o televiziune sportivă cu program haotic. Când nu eram la munca, eram pe teren, luam interviuri, ba chiar am plecat și în deplasări. A fost cea mai frumoasă perioadă din traseul carierei mele. Acolo l-am cunoscut si pe handicapatul de Maris, cel care mi-a fost prieten cu adevărat ani la rând. Ne vedem rar acum, însă când mai bem câte o bere mereu povestim ca și când ne-am fi văzut cu o zi în urmă. Când am tras linie și am cerut angajarea la postul respectiv de televiziune, mi s-a spus că nu mi se poate oferi salariul promis la început, ci doar jumătate. Le-am urat de bine și am rămas în continuare în bancă. Doar sufletul meu știe cât de mult am fost subestimată, căci lucram în IT, un domeniu cu care nu am rezonat, însă am rămas pentru siguranță. Au mai fost perioade, în paralel cu cele trei schimburi, când aveam grijă de copii. Simțeam nevoia să fac cu totul altceva în timpul liber, ca să nu o iau razna. Am fost bona unui copil de trei ani, apoi bona a doi frați, unul la grădiniță, altul la școală. Le găteam, mergeam în parc, o luam pe cea mare de la școală, făceam temele, îi culcam.

Până când corpul meu a cedat. Efectiv nu mai apucam să dorm decat 3-4 ore pe zi și așa am decis să mă axez doar pe job-ul din bancă. Apoi, în 2016, a apărut Prâslea, care mi-a adus doi ani de liniște, cei doi ani în care am stat cu el acasă. Nu spun că a fost usor, căci am facut și binecunoscuta depresie postpartum. Însă, cumva, eram ușurată că nu trebuie să mai merg în locul pe care îl uram atât de tare.

Cei doi ani, însă, nu au fost chiar așa relaxați. Am decis să pun pe picioare propriul business. Fix ce îmi doream, o agenție de evenimente. Nu mai povestesc aici cum umblam cu copilul în marsupi pe la Registrul Comerțului sau să semnez contracte, important este că, atunci când a trebuit să iau decizia dacă să mă întorc la munca sau nu, am zis pas. Mi-am dat demisia și am continuat cu agenția.

Terapeuta la care am fost după ce am născut mi-a zis o chestie foarte interesantă, cum că un business ajunge să iasă pe profit după trei ani, cică ar fi o regulă. Well, la mine s-a adeverit. În 2019 nu prea am avut weekend-uri libere din martie și până în noiembrie. Anul trecut, la sfârșit, am reusit să acopăr singură 90% din cheltuieli. Și am zis “this is it”, la anul gata, susțin totul doar din firmă. Aveam deja contracte pe 2020 care acopereau cam toată vara. Urma un an full. Agenția devenise al doilea pui, cum mi-a plăcut mereu să spun.

Ar trebui să mai scriu încă vreo cinci articole despre cât de mult iubesc ce fac și despre cât de mult suflet am pus. M-am axat extrem de mult pe decor (îmi spunea o clientă acum câteva luni că i se pare extrem de frumos să poți fi adult și să te poți juca cu baloanele și să mai faci și bani din asta), pe flori, pe photo cornere, pe panouri cu flori sau baloane. Mi-am așternut totul singură în ceea ce privește managementul firmei. De la curățenie în sediu, până la tocuri, întâlniri și semnări de contracte.

Martie 2020. Stare de urgență. La revedere evenimente, la revedere grădiniță copil, la revedere orice activitate care mă făcea să ies din rutina zilnică. Toate evenimentele au fost amânate/anulate. Am rămas în fundul gol, pe românește. Din martie sunt acasă cu copilul și încă nu imi explic cum de nu am făcut iar depresie. Sau poate am făcut, cine știe, și nu-mi dau seama (sunt într-o stare continuă de nervi în ultimul timp). Nu credeți în depresie? Ooo, ba să credeți, e reală. Toată logistica este depozitată în trei locuri diferite. Am avut evenimente răzlețe care au necesitat flori de la mama din pod, panou de la depozit și alte măruntaie de acasă. Am muncit pentru o lumânare și două buchete de mi-a sunat apa în cap. În fine.

Săptămâna asta aștept contractul de la noul loc de muncă. De luni încep. Am păstrat și agenția pentru weekend. Așa am decis eu că e cel mai bine să merg mai departe.

Diary, Family

Cum și cât ne-a afectat coviduț pe noi

admin

În iunie 2016, cu Patrick în sistemul de purtare și cu geanta plină cu acte pe umăr, pășeam plină de speranță la Registrul Comerțului, cu scopul de a depune actele pentru noua firmă ce avea să devină Prime Time Events (www.primetimeevents.ro). Îmi aduc aminte și acum, eram în 30 iunie. Nici nu aș putea să uit, e ziua maică-mii atunci. Că am mai făcut vreo 4-5 drumuri, cu sau fără copil, nu mai contează. Pe 8 august a ieșit certificatul.

Multă lume mi-a vorbit apoi despre regula celor 3 în business: o afacere se pune cât de cât pe picioare abia în al treilea an de activitate. (și aici îmi vine în minte și regula celor 3 într-o relație: după 3 ani, ori te însori, ori o lași 🙂 )

Pe cuvânt că la mine s-a adeverit în proporție de 90% treaba cu regula asta. Anul 2020 era al patrulea an și îl vedeam să-mi ia aerul de câte evenimente aveau să urmeze. În 2019 nu prea am avut weekend-uri libere din aprilie până în octombrie, deci urma să vină un val și mai mare. Bugetul investit în promovarea site-ului a crescut semnificativ, contractele pe 2020 au început să apară încă de anul trecut, oamenii nu au întârziat să reapeleze la serviciile noastre.

Ei bine, luna martie a sosit, omul negru a venit. După anunțarea stării de urgență, toate evenimentele programate pentru anul acesta s-au amânat pentru o dată ulterioară, pe care nimeni nu o știe, unele chiar au fost anulate. Așadar, ședem blând și-om vedea.

Firma soțului, din fericire, nu a fost afectată extrem de mult, întrucât ei sunt distribuitori de produse naturise și nu numai, deci le-a fost ușor să se adapteze. Au introdus la vânzare măști, mai multe vitamine, mai multe produse pentru imunitate. Faptul că nu lucrează direct cu publicul a reprezentat un avantaj. Nici curierii nu și-au oprit activitatea, deci alt avantaj pentru noi.

“Acasă” a suferit niște modificări, iar una majoră este faptul că piticania nu mai merge la grădiniță. Fiind una particulară, am hotărât că cel mai înțelept este să îl țin cu mine acasă, dacă tot nu am activitate, ca să nu mai plătim taxa. Ar fi fost chiar culmea, nu? Eu acasă, rupând Netflixul în două și copilul la grădiniță, cu taxa plătită.

Pe de alta părte, și creierul meu a fost zdruncinat nițel. Povesteam mai sus cât de bine mă așteptam să meargă anul ăsta partea profesională. Ne mai mutăm și în sediu nou, deci entuziasmul era cu atât mai mare cu cât urma să-mi amenzajez noua căsuță în care îmi voi petrece jumătate din zi.

În rest, din-astea uzuale:

-unghiile de la mâini mi-au crescut atât de mult încât mă împiedic în ele; femeile știu cât de greu este să îți faci manichiura singură acasă atunci când folosești gel (până într-o zi când am pilit câteva ore la ele, căci nu le mai suportam, plus că eu sunt genul care le poartă scurte, chiar și fiind ele cu gel);

-la pedichiură nu mă bag pentru că mi-e teamă; noroc că avem unghieră în casă;

-pe 16 mai mă programez la cosmetică, mai are rost să zic de ce? :))

-evit selfie-urile în perioada asta, căci de nervi mi-am smuls genele puse pe la începutul lui martie și…le-am smuls cu tot cu ale mele; nu, nu am rimel în casă și nici nu aș avea pe ce să îl aplic;

-ne-am plictisit de moarte toți trei;

-gătim mult mai mult decât de obicei, în special eu (după 4 ani de la naștere, timp în care nu am reușit să trec “pragul” de 47 kg, de când #stamacasa am luat 2 kg. In your face, covid!)

Ce să vă mai zic, e nașpa rău să stai acasă, mai ales când te știi activ, stai la bloc și mai ai și copil mic, dar ce să facem, e și bine atâta timp cât o facem pentru sănătatea noastră. Mie îmi place să cred că facem acest efort timp de câteva săptămâni pentru un rezultat de lungă durată.

Hristos a înviat!

Diary, Family

Gânduri, rezoluții și promisiuni pentru 2020

admin

Îmi pare rău că m-am tuns. Nu mă pot obișnui, mă simt dezechilibrată. Era el mai rar, dar era mai lung. Puteam să îl aranjez cumva. Mai un tapat, mai un coc. Îmi doresc să mă țin de tratamentul de păr. Și nu oricum, ci și intern, și extern.

Vreau să fiu mai ordonată și să mă concentrez mai mult. Uit cafeaua, cheile, câinele (da, am uitat-o în parcare și am plecat), plăți de făcut, chestii normale. Mă duc la bucătărie să bag mâncarea în frigider și mă trezesc în dulap, căutând dulciuri. Aș vrea să mă pot ține de tratamentul de concentrare. Să respect agenda pe care o scriu cu mâna mea.

Aș vrea să fiu (mai) calmă cu copilul meu, cu toate că relația noastră s-a îmbunătățit mult în ultima perioadă. Să îl înțeleg mai des, să fiu mai răbdătoare, să las la o parte alte activități atunci când vrea să ne jucăm.

Aș vrea să zâmbesc mai des. Bine, eu zâmbesc, de fapt, dar văd doar eu. Cei din jur nu văd nimic. Sunt mai tot timpul încruntată și până și copilul îmi spune, când mă las în jos la nivelul lui să îi ridic/dau jos chiloții, ‘mami, nu mai fi supărată’. Eu nu sunt supărată, de fapt. Sunt doar îngândurată.

Îmi doresc să mă odihnesc mai bine noaptea. În ultima perioadă creierul meu și-a setat ora 3 dimineața. La ora aia, deschid ochii pentru că am visat urât și nu mai pot să adorm la loc. Visez atât de urât de căteva săptămâni, încât, atunci când mă trezesc la 3, deschid laptopul să mai văd un film ca să uit imaginile urâte din coșmar. Visez lucruri triste cu familia, cu animale în general, cu ce se întâmplă în Australia, cu oameni răi. Am zis să nu apelez la pastile de somn, că cine știe în ce o mai dau. Pur și simplu nu îmi aduc aminte ultima noapte când am dormit 6 ore legate. Dorm numai câte 3-4 ore. Apoi stau cu ochii pe pereți sau în laptop. Și mai adorm dimineața, la 6-7, după care sună ceasul la 8 să mă trezesc. Și când văd ca e 7 și mă ia somnul și știu că sună alarma la 8, nici nu mă mai culc.

Aș mai vrea și să revin la partea cu gătitul chestiilor sofisticate. Spaniole, italienești, arăbești și tot așa. Am gătit în ultima perioadă numai ciorbe și fripturi. Mi-e dor de un sos special, de niște condimente din alte țări.

Îmi mai doresc și să am curaj să spun ‘te iubesc’ persoanelor din jurul meu care chiar merită să audă lucrul ăsta. Și să încep cu maică’mea, chiar dacă suntem ca șoarecele și pisica aproape de fiecare dată când ne întâlnim (aici tind să cred că se aplică regula lui Tom si Jerry, care se bat toată ziua, dar nu ar putea să trăiască unul fără celălalt). Habar n-aveți voi cum e să te întorci după o săptămână de vacanță și, pe drum, să te sune maică-ta și să te întrebe ‘ce vrei să-ți gătesc pentru când ajungi acasă?’ Deci, să ne înțelegem, bătea vântul în frigiderul meu, mă aștepta o seară plină de desfăcut bagaje, băgat rufe la spălat, strâns alte rufe lăsate la uscat înainte să plec, făcut baie la 3 oameni, culcat 3 oameni, asta după 8 ore pe drum și tu ești întrebat CE vrei să ți se gătească. Nu DACĂ, nu CÂND, ci CE. Apoi, când vii acasă, găsești ce ai ‘comandat’ și a doua zi vine altă mamă și te ajută să faci curat. Sunt o nesimțită, o nerecunoscătoare. Le-am zis vreun ‘mulțumesc’? Ați ghicit, nu.

Hai, plângeți acum, că ‘eu, dacă aș avea ajutorul tău, aș fi mega recunoscătoare, le-aș pupa picioarele’. Bă, eu nu știu să pup picioare și nici nu am să o fac. Că și eu o să am 50+ ani și o să îi spăl chiloții lui fi-miu doar din iubire, nu din obligație sau pentru că așa dorește prințul. Dar cu siguranță voi aștepta un ‘mulțumesc, mamă’. Atât. Gata, am zis. Mulțumesc, mamă, pentru că îmi suporți fițele și crizele, ca și când mie mi se cuvine tot. Ca și când tu ai fi obligată să faci toate lucrurile alea pentru mine. Nu-mi doresc decât să am curaj să ‘mulțumesc’ și să ‘te iubesc’ mai des.

Așa, să nu uit de balcon. Si pe el aș vrea să-l amenajez tot anul ăsta, să-i pun calorifer, măsuță, fotolii și dulap, ca să-l transform în loc de relaxare pentru noi doi și copil.

Astă iarnă am făcut o campanie caritabilă mai grea ca niciodată. O campanie care mi-a mâncat ficați, nervi, zile cu familia, bani și sentimente. Printr-un simplu anunț în cadrul grupului de pe Facebook al cartierului în care locuiesc am reușit să duc două dube la Părintele Tănase din Valea Plopului, plus cadouri la o clasă întreagă de la o școală cu copii cu dizabilități, plus încă vreo 2-3 copii tot cu probleme din Arges, plus alte cutii cu o plapumă și haine groase pentru câțiva bătrâni de prin Iași. A fost camera lui fi’miu, săraca, pliiiină ochi de pachete timp de 2 luni. Am făcut la ture din casă la parter de numai picioarele mele și sufletul meu știu. Am făcut sute de pachete numai eu, cu mâna mea, de nici nu mai țin minte câte pungi și câte role de ambalaj am folosit. Am neglijat familia pentru campania asta. M-am neglijat pe mine. În fine, ca să scurtez, aș vrea să încerc să nu mă mai implic în campanii atât de mari, să mă mai și temperez uneori, căci degeaba îmi doresc eu să ajung chiar și în Australia să salvez oameni și animale dacă pierd bucăți din mine când fac asta. Doamne, am văzut o femeie care a salvat un (urs) koala din foc. Aia sunt eu, acolo m-ați vedea pe mine dacă ar fi foc la noi. În fine, cred că sunt mult prea empatică decât pot duce. Soțul și-a pus mâna în cap când a auzit de campania mea din iarnă, a zis că nu sunt tocmai sănătoasă, dar săracul a trimis colete pe banii lui și a ambalat cutii la birou, cu toate că el nu rezonează la fel ca mine cu astfel de situații.

Îmi doresc multe, dar, în general, sper să fiu sănătoasă și puternică.

Diary, Family

Ce bine e să recunoști când nu (mai) poți

admin

De câte ori simțim că nu simțim nimic? De un infinit de ori.

Bei o cafea și nu îți priește, prietenii spun glume, dar tu nu râzi, copilul se joacă și te cheamă și pe tine, dar tu ești cu mintea în altă parte.

Ultima mi s-a întâmplat fix azi. Tati plecat de câteva zile, noi singuri. Piticania trezită la 11, deci energie până la refuz, eu fără chef de absolut nimic. Și când zic nimic, mă refer la faptul că m-aș fi scufundat într-o cadă plină cu apă ca să nu mai aud nimic. Na, se mai întâmplă.

Mami, hai să facem cuburi. Nu. Mami, hai să ne jucăm cu mașinuțele. Nu. Mami, hai să ne jucăm de-a magazinul. Nu. Până când a venit la mine, într-o ultimă încercare, cu moaca aia de cățel plouat și m-a rugat “hai, mami, să ne jucăm ceva, de-a orice, te ioooog…”. Și a apăsat un buton. Un buton important. Efectiv mi s-a făcut milă, mă vedeam pe mine în copilărie rugându-mi părinții să facă ceva CU mine și pe ei refuzându-mă. Parcă m-a durut mai tare pe mine decât pe pitic.

Și m-am ridicat de pe scaun, de care mă lipisem, m-am uitat în ochii lui blajini și albaștri, m-am lăsat în jos și i-am zis: “îmi pare rău, nu mă simt bine și nu sunt în stare să mă joc cu tine în casă; nu vrei să ieșim să ne plimbăm puțin?”. Daaaaaa, a țipat. Ne-am înfofolit, am luat trotineta și duși am fost. Toate bălțile le-a luat până la localul nostru preferat din cartier.

M-am așezat la etaj, de unde puteam să-l văd la joacă, am deschis laptopul și gata.

Ce vreau să spun: două ore nu am știut unul de celălalt, cu excepția unei pauze de băut apă.

A fost bine pentru amândoi. Și sănătos.

#patricisme, Fun

#patricisme, ep.21

admin

Îmi aduc aminte cu drag (NOT) de diminețile în care conduceam chiaună spre casă după tura de noapte. Și mai era uneori și iarnă. Și iarna, pe la jumătatea drumului, se mai încălzea și mașina și mă înmuiam de tot. Și ca să nu fac nani la volan îmi puneam o melodie care mă trezea cât de cât pentru că îmi plăcea să o cânt și eu tare.

Era Renegade de la Eva Simons. O urlam, efectiv, atât de tare îmi plăcea.

Zilele astea m-a lovit așa un gând cum că ar fi o idee să ascult iar ce ascultam atunci. Și m-am chinuit să-mi aduc aminte cum se numea melodia. Și m-am chinuit toată săptămâna asta. Și m-am chinuit, și m-am chinuit.

Prima dată mi-am adus aminte că era Eva. Am dat search Eva pe Youtube. Au apărut un miliard de Eve și nu reușeam să-mi dau seama care era. La vreo două zile, bam, am știut și Simons. Doar că nu apărea nicio melodie care sa-mi pară că ar fi fost cea pe care o căutam. În fine, m-am resemnat cât de cât.

Azi. Azi am luat-o pe etape. Am scris iar Eva. Apoi spațiu. Apoi Eva Simons și spațiu. Și, câteva rânduri mai jos, am zărit-o. Ea era, Renegade. Eram în bucătărie, lucram de acolo, că piticania se juca în sufragerie și nu mă puteam duce la birou. Am tras cu ochiul, construia un garaj, pe jos un miliard de mașinuțe. Am pus Renegade și am dat volumul la 100. Eram în transă, ce să mai, ba chiar m-am ridicat să dansez, simțeam muzica din plin.

Vine furtuna.

-Maaaaaaamiiiiiiii!

-Da…

-Ce muzică frumoasă ai pus.

-Serios? Îți place?

Deja țipam unul la celălalt ca să acoperim muzica.

-Mami, ai pus o muzică foarte frumoasă, dar am o idee și mai bună.

Melodia era la niciun minut.

-Bine…zi…ce idee…

-Hai să punem Bobiță și Buburuză și hai să dansăm.

Nu, n-am scapat.

#patricisme

#patricisme, ep. 19

admin

Acest episod n-are nicio legatură cu personajul principal, dar știu că are fani mulți care vor citi.

Este despre cum doarme mă-sa atunci când tac-su doarme în sufragerie.

Imaginați-vă următoarea schemă: o divă în stânga, mă-sa la mijloc și o altă divă în dreapta. Cum care ailaltă divă? Aia de latră mereu pe scară și mă înjură vecinii. Amândoi cu capul pe pernă și înveliți, că doar n-oi face diferențe.

Bun.

Și mama ăstora doi vrea să meargă la budă dupa ce Domniile lor au început să sforăie. Să nu mai spun că i-am păcălit că vin țânțarii dacă nu facem nani.

Acuma, încerc și eu să mă dau jos din pat. Știu că, în general, nu-i deranjează nici măcar o drujbă care taie lemne fix în creștetul lor, dar am zis că, na, măcar din bun simț, să mă dau jos din pat încet. Și pe unde să mă dau jos din pat încet decât printre ei, pe la picioare.

Hait, diva din stânga și-a înfipt fundul în burta mea. E mai cald și mai confortabil acolo. Pauză 5 minute.

Mai bag o fisă.

Încerc iar să evadez. Diva din dreapta și-a îndreptat cele patru picioare fix în sus, zic să mai stau vreo două minute să nu o deranjez nici pe ea.

Aici trebuie să fac o paranteză. Șefu’ ăl mare, din sufragerie, o să facă stop cardiac mâine când va afla ce se întâmplă noaptea cu pernele noastre.

Revenim. Vreau iar să mă dau jos din pat. Îmi vine ideea să scriu. Abandonez ideea de budă. Întuneric beznă, dar tot e bine că în creierii mei se sforăie și dinspre stânga, și dinspre dreapta.

Azi a fost 1 decembrie, ne-a invitat mama la masă. Fasole cu ciolan și vin. Acum mi-e sete. Dar ziceam că scriu. Să mă duc la budă, să scriu, să beau apă? Naiba știe. Zic să beau apă, că-i mai aproape. Apoi, budă și scris. Când să întind mâna pe noptieră după paharul cu apă, don’șoara se împotrivește cu o gheară fix pe încheietura mea. #%$%$^%%# mă-tii.

Dar ce se aude, oare, din hol? Aparatul de apă! Cineva are apă la discreție și tocmai ce umple un pahar. Să-l înjur…să mă bucur pentru el…hai, câte un pic din amândouă.

Reconfigurez traseul. Iau laptopul, scriu rândurile astea, apoi beau apă și merg la budă.

Poftiți, poate acum mă credeți pe cuvânt.

Sau se mai doarme așa. Caz în care eu dorm la picioare, unde ar trebui să doarmă cățeaua.

#patricisme

#patricisme, ep. 18

admin

Eu: Patrick, îmi dai și mie să mănânc puțin de la tine?
Patrick: Nu!
Eu: Hai, te rog, e așa frumos să împarți cu cineva ce ai tu…
Patrick: Nu!
Eu: Hai, măi, dă-mi și mie puțin.
Patrick: Nu!
Tati: dar când te duci la gagici, le împarți și cu mine?
Patrick. NU!

Ce bine că nu împarte.